Din punct de vedere etimologic, „comunicare” vine de la „communis” (latină) = a pune în comun, a împărtăşi. În limba română, verbul a comunica provine prin filieră franceză.
Din diversitatea definiţiilor date comunicării reţinem că definiţiile au evoluat de la modele mecaniciste la modele organiciste (sistemice) şi abordările s-au diversificat progresiv.
Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectueaza operatia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective.
Principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea. Personalitatea se structurează într-un spaţiu de comunicare propriu fiecărei persoane. Pe de altă parte, sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi-şi realizează finalităţile prin mijlocirea multiplelor reţele de comunicare de care dispun.
Între oameni, a comunica înseamnă a pune în comun senzaţii, afecte, emoţii, sentimente, idei, opinii şi fapte. Aceasta înseamnă mai mult decât “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” sau “a vorbi cu, a se pune în contact cu, a fi în legătură cu”.
- COMPONENTELE DE BAZĂ ALE COMUNICĂRII
Pot fi reprezentate ca răspunsuri la o serie de întrebări:
- Cine? (emiţătorul): cine este cu precizie emiţătorul mesajului ( o persoană, un grup, o structură organizaţională);
- Ce ? (mesajul): ce doreşte emiţătorul să comunice, conţinutul mesajului, ce informaţii trebuie introduse pentru ca mesajul să fie clar, concis, amabil, constructiv, corect şi complet;
- Cum? (codul şi canalul): mesajul va fi comunicat verbal sau în scris, în cuvinte sau imagini, prin întrevedere sau convorbire telefonică - proxemic sau telematic;
- Cui? (receptorul);
- Unde şi când? va fi transmis mesajul, astfel încât să fie receptat şi utilizat;
- De ce? Care este scopul urmărit în comunicare şi ce efect doreşte emiţătorul să obţină! (informare, influenţare şi convigere).