Centrate pe caracteristicile personale ale conducătorului, acestea afirmă că liderii adevărați se nasc astfel, și nu devin. Însușirile și calitățile înnăscute ocupă locul central, adepții abordărilor personologice trecând cu ușurință peste comportament, situații și contexte.
Succesul și autoritatea sunt garantate de trăsăturile personale. aceste prime teorii ale leadership-ului au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. S-au făcut peste 100 de studii, care au arătat rezultate diferite, în cea mai mare parte. Totuși, au fost izolate câteva trăsături comune multitudinii de lideri evaluați: inteligența, multi-tasking-ul și energia.
Teoria Omului Mare (The Great Man Theory)
Autorul acesteia este Thomas Carlyle[1], care a publicat în 1841 o lucrare conținând o serie de prelegeri pe care le susținuse în 1840:
- Eroul ca Divinitate: Odin;
- Eroul ca Profet: Mohammed;
- Eroul ca Poet: Dante, Shakespeare;
- Eroul ca Preot: Luther, Knox;
- Eroul ca Literat: Johnson, Rousseau, Burns;
- Eroul ca Rege: Cromwell, Napoleon.
Aplicabilă mai mult liderilor militari și politici, deși, pe parcursul timpului, s-a constatat că nu este o teorie acoperitoare pentru leadership, își păstrează o oarecare valabilitate, prin prisma faptului că sunt multe cazuri, evidențiate de studiile de specialitate, în care este clară predispoziția către succes a persoanelor care dețin capacități personale înnăscute.
Carlyle afirmă că liderul se naște, nu se face, el fiind un dar al divinității pentru omenire, în timp ce oamenii mai puțin înzestrați au datoria si dreptul de a-i urma pe cei dintâi, pentru că aceasta este ordinea firească, stabilită dinainte de divinitate.
„Toate demnitățile de rang pe care se sprijină asociațiile oamenilor sunt ceea ce am putea numi erouarhie (guvernarea eroilor) – sau ierarhie, întrucât este, de altfel, destul de „sfântă”! Duce este Dux, conducător; Regele este Kon-ning , Kan-ning, Omul care știe sau poate.”[2]
Persoanele înzestrate cu calități excepționale trebuie să urmeze cursul firesc al istoriei, și nu să se opună. În ultimă instanță, reușita tuturor acțiunilor umane este condiționată și supusă justiției divine.
Printre observațiile lui Carlyle se numără și aceea că umanitatea are nevoie de eroi, respectiv de dezvoltarea unui cult față de aceștia, dintr-un instinct primordial. Această abordare disprețuiește democrația și este aplicabilă în special sistemelor dictatoriale. Teoria are multe puncte comune cu ideea de „supraom” formulată de Friedrich Nietzche[3], cu diferența că filosoful german pune cel mai mare accent pe voință.
Dealtfel, s-a și consemnat faptul că, în ultimele zile de viață, Adolf Hitler citea una dintre cărțile lui Thomas Carlyle, a cărui gândire o aprecia[4].
Teoria trăsăturilor (teoreticieni: F. Galton, Ralph Stogdill, K. A. Shirley & E. A. Locke)
Teoria trăsăturilor a fost fundamentată de Galton[5], la sfărșitul secolului al XIX-lea, subliniind faptul că principalul atribut înnăscut al unui potențial conducător de succes este inteligența. Ulterior, la început de secol XX, în vremuri marcate de război, teoria trăsăturilor a suscitat mai multă atenție, într-o perioadă în care s-a constatat că armata se confruntă cu o lipsă de personal cu aptitudini de lider, mai ales în rândul ofițerilor.
Pornind de la acest fapt, câțiva ani mai târziu, Ralph Stogdill[6], a făcut o serie de studii aprofundate, care au luat în calcul o serie de caracteristici, inclusiv de natură fizică, în încercarea de a stabili un profil clar al liderului:
- factori fizici și constitutionali;
- factori psihologici;
- factori sociologici;
- factori psihosociali;
Concluziile nu au fost relevante, neputându-se contura un model clar al liderului, pe baza caracteristicilor enumerate mai sus. Au fost identificate cazuri în care eficiența a fost pusă pe seama experienței(la conducători cu vârste mai înaintate), și altele în care tinerii au fost considerați mai eficace(prin prisma avântului, curajului și spontaneității). În ceea ce privește factorii fizici, deși importanța lor nu a fost foarte mare, s-a observat o preferință către persoanele armonioase, plăcute vederii. Totuși, încercarea de a ajunge la un rezultat exact nu a ajuns la finalitatea dorită. Ceea ce reiese, totuși, din aceste studii este faptul că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, inteligența este principala caracteristică, absolut necesară unui lider de succes.
Într-un studiu mai recent[7], se afirmă: „Indiferent dacă liderii sunt înnăscuți, sau creați, sau o combinație între cele două, este o certitudine faptul că ei nu sunt la fel cu ceilalți oameni. Liderii nu trebuie să fie „oameni mari”, genii intelectuale sau profeți omniscienți ca să atingă succesul, dar trebuie să aibă un „ceva”, iar acel „ceva”nu este prezent în mod egal în toți oamenii.”
[1] Carlyle, Thomas, On Heroes, Hero-Worship and the Heroic in History, James Fraser, 1841; în România, cartea Eroii. Cultul Eroilor Si Eroicul In Istorie a fost publicată pentru prima dată în 1910, la Editura Luceafărul.
[2] Carlyle, Thomas, Cultul eroilor, Institutul European, Iași, 1996, pag. 27
[3] Nietzche, Friedrich, Ecce Homo. Cum devii ceea ce ești, Ed. Humanitas, 2012
[4] Bowd, Gavin, Fascist Scotland: Caledonia and the Far Right, Edinburgh: Birlinn, 2013
[5] Galton, F., Hereditary Genius, London, Macmillan, 1869
[6] Stogdill, Ralph Melvin, Handbook of Leadership: A Survey of Theory and Research, Free Press , 1974
[7] Shelley A. Kirkpatrick and Edwin A. Locke, University of Maryland, articolul Leadership: do traits matter?, publicat în Academy of Management Executive, 1991 Vol. 5 No. 2