Asupra teoriilor cognitive, părerile sunt împărțite: unii cercetători le încadrează în categoria teoriilor situaționale, alții - în a celor personologice, iar o a treia abordare le situează între cele comportamentale. Noi aderăm la opiniile celor care le plasează într-o categorie distinctă, prin faptul că au ca element definitoriu activitatea de procesare a informaţiei:
- Teoria normativă a luării deciziei(teoria decizie-conducere) a fost elaborată de Victor Vroom și Phillip Yetton [1] în 1973; revizuită în 1988 de Vroom și Jago[2];
- Teoria cale-scop, inițiată de Robert J. House, dezvoltată împreună cu Mitchell și expusă public în 1974[3], izolează patru stiluri diferite:
- directiv
- suportiv
- participativ
- orientat spre rezultat
- Teoria atribuirii (Stephen G. Green și Terence R. Mitchell[4] – 1974) Bobby Calder[5] - 1977)
Teoriile cognitive s-au formulat şi dezvoltat prin anii ”70. Ceea ce transpare în prim-plan, chiar din formulările de mai sus, este însă activitatea cognitivă a liderilor, care îi ajută pe aceştia în finalizarea activităţilor lor. Eficienţa conducerii se va datora modului specific în care liderul ia decizii, felului în care el va conceptualiza obiectivele grupului şi metodele de atingere a lor, în fine, diferitelor forme de înţelegere şi interpretare a comportamentelor şi intenţiilor altora; ori, decizia, conceptualizarea şi interpretarea/înţelegerea sunt activităţi fundamentale ale gândirii. De data aceasta, liderul apare ca procesor de informaţii, de modul concret în care informaţia va fi procesată depinzând direct eficienţa activităţii sale. Teoriile cognitive amplasează în centrul lor tocmai activitatea de procesare a informaţiei, aceasta apărând în calitate de variabilă contingenţă, de care depinde deci eficienţa conducerii. Dintre teoriile cognitive, cele mai semnificative au fost formulate de Vroom şi Yetton (1973), House şi Mitchell (1974), Green şi Mitchell (1979).
Teoria normativă a luării deciziei a fost formulată de Vroom şi Yetton în 1973 şi revizuită de Vroom şi Jago în 1988. Autorii realizează o tipologie a stilurilor decizionale, stabilind două stiluri autocratice, două consultative şi unul orientat spre grup. Aceste stiluri decizionale sunt analizate în funcţie de şapte factori dintre care trei asigură calitatea deciziei, iar patru acceptarea ei. Factorii situaţionali sau contingenţi care afectează decizia sunt: calitatea necesară deciziilor; completitudinea informaţiilor liderului care să-i permită a lua singur deciziilor; gradul de structurare a problemei; semnificaţia sau contingenti care afectează dcci/ia simt: calitatea necesară deciziilor; completitudinea informaţiilor liderului care sâ-i permită a lua singur deciziilor; gradul de structurare a problemei; semnificaţia acceptării deciziei de către subordonaţi pentru o implementare eficientă a ei; probabilitatea acceptării deciziilor de tip autoritar; congruenţa scopurilor individuale cu cele organizaţionale; conflictul între subordonaţi generat de preferinţa pentru o soluţie. Fiecare factor contingent care ia forma unei întrebări este apreciat într-o manieră dihotomică, prin răspunsuri de DA sau NU. înlănţuirea acestor răspunsuri dă naştere unui arbore de decizie. Dat fiind faptul că teoria elaborată de Vroom şi Yetton presupune respectarea riguroasă a unor norme şi reguli, ea a mai fost considerată ca fiind o teorie de tip normativ.
Teoria „cale-scop” formulata de House şi dezvoltata împreuna cu Mitchell, evidenţiază că:
– succesul conducerii rezultă din manifestarea expectaţiilor subordonaţi, sarcina liderilor constând in a creşte gustul pentru performanţă al acestora;
– liderul identifică scopul pentru subordonaţi şi căile drumurile care duc la realizarea lui;
– liderul îi ajută pe subordonaţi să perceapă corect situaţia în care se află, să-şi elaboreze expectaţii rezonabile, apoi îşi ajustează propriul comportament la aceste aşteptări.
Teoria cale-scop conţine trei categorii de elemente: stilurile de conducere ale liderilor, caracteristicile subordonaţilor, factorii ambientali.
Teoria lui House determina patru stiluri distincte de leadership:
- Directiv– managerul spune subordonatilor ce sa faca si cand sa faca, neexistand nici o participare a angajatilor la luarea deciziilor
- Suportiv– managerul este prietenos si arata interes pentru problemele angajatilor
- Participativ– managerul cere sugestii si implica angajatii in luarea deciziilor
- Orientat spre rezultat– managerul stabileste obiective si arata ca este increzator in capacitatea angajatilor de a atinge si depasi obiectivele stabilite
Teoria atribuirii, a fost formulată de R. Calder, Green şi Mitchell şi postulează următoarele idei de principiu:
– putem înţelege şi prevedea modul cum vor reacţiona oamenii la anumite evenimente, cunoscând cauzele acelor evenimente;
– procesele cognitive prin care o persoană interpretează comportamentele alteia şi le atribuie o cauză constituie punctul di maxim interes al comportamentelor interumane;
– indivizii trebuie concepuţi/consideraţi ca fiind raţionali ş preocupaţi de stabilirea legăturilor cauzale dintre evenimente;
– liderul este văzut ca un „procesor” de informaţii, în sensu că el caută informaţiile care ar putea explica de ce anume se întâmpli un eveniment; pornind de la aceste informaţii, el construieşti explicaţii cauzale care îi ghidează comportamentul.
Prima legătură între un comportament observat şi atribuirea cauzală este mediată de cele trei categorii de informaţii ale liderului, iar cea de-a doua legătură între atribuirea propriu-zisă şi comportamentul liderul liderului ca răspuns la atribuire este mediată de perceperea nevoii de responsabilitate.
[1] Vroom, Victor H. & Yetton, Philip W., Leadership and Decision-Making, University of Pittsburgh Press, 1973
[2] Vroom, Victor H. & Jago, Arthur G., Managing Participation: A Critical Dimension of Leadership, articol publicat în „Journal of Management Development”, Vol. 7, 1988
[3] House, Robert J., Mitchell, T.R., Path-goal theory of leadership. Journal of Contemporary Business 3, 1974
[4] Apud John B. Miner (Organizational Behavior: Essential theories of motivation and leadership, M.E. Sharpe, 2005): Green, Stephen G., Mitchell Terence R., Attributional Processes of leaders in Leader-Member Interactions, Organizational Behavior and Human Performance.
[5] Calder, Bobby, An Attribution Theory of Leadership, publicat în „New Directions in Organizational Behavior”, publicație editată de B. Staw and J. Salancik, St. Clair Press, 1977.