Morala constituie obiectul de studiu al eticii. Din perspectiva eticii, normele morale sunt enunţuri cu caracter imperativ prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conştient, pentru că felul comportamentului său să fie apreciat ca bun de către semeni sau comunitate.
Etimologic vorbind cuvântul” Morală” provine din adjectivul latin “Moralis” care înseamnă moravuri, şi care este echivalentul grecescului “Ethos”. Încercând o definiţie mai cuprinzătoare a moralei am putea afirma că ea cuprinde totalitatea obişnuinţelor, convingerilor, aptitudinilor şi sentimentelor care se vor concretiza în principii, norme şi reguli determinate socio-istoric, referitoare la comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi în raport cu societatea. Ea se divide în două părţi distincte în funcţie de obiectivele vizate:
-Morala teoretică (fundamentală) care vizează aspectele generale ale conduitei umane.
-Morala pratica (aplicată) care se bazează pe aplicarea în practică şi transpunerea corectă a principiilor morale. Aceasta la rândul ei se subdivide în morala individuală şi cea socială privită ca o suma a abordărilor individuale.
Dacă morala surprinde mai ales trăsăturile teoretice ale comportamentelor, moralitatea este ştiinţa care apelează la instrumentele practic-aplicative în scopul realizării obiectivelor fixate. Moralitatea deci, este definită ca reprezentând manifestarea efectivă a moralei prin aptitudini şi constiinţă, fundamentată fiind pe principiile morale şi conştiinţa morală.
Dar să încercăm un paralelism între cele trei concepte şi anume: ”etică”,”morală” şi “moralitate, subliniindu-le alăturat caracterele specifice fiecăruia.
- Etica are un accentuat caracter explicativ şi cognitiv.
- Morala este responsabilă de aspectul îndrumător, programator şi chiar proiectiv.
- Moralitatea abordează aspectele practice de transpunere în realitate a obiectivelor sub toate ipostazele (procedurale,experimentale,constatative).
În altă ordine de idei, morala se manifestă prin norme care au apărut ca o sinteză a ideilor, principiilor şi regulilor legate de interese comune sau disjuncte, de fenomene naturale şi sociale de necesităţi de conveţuire, etc. ”Căci pentru a reveni la norme nu e nevoie de un decalog care să le impună, ci de un spirit care să ni le deştepte”, spunea marele filozof român Constantin Noica, lăsând să se înţeleagă că aceste norme sunt deja absorbite de personalitatea individuală în decursul existenţei sale fiind însă nevoie permanentă de un stimulator, de un climat stimulativ în general. Normele general-valabile pentru toti, (legile omeneşti) sunt invariabil necesare pentru existenţa şi corecta funcţionare a societăţii iar potrivit conştiinţei creştine toate legile omeneşti trebuie să se bazeze pe învăţătura dumnezeiască, biblică. Abraham Lincoln, fost preşedinte al SUA se manifesta în această direcţie fără echivoc afirmând: ”Îmi este de folos să citesc Biblia. Caut să înţeleg cât pot de mult din ea, iar ceea ce nu pot înţelege accept prin credinţă. Facând şi tu aşa vei fi un om mai bun, vei trăi mai bine şi vei muri în pace”. Totusi într-o societate civilă, laică, morală şi normele ei sunt adeseori eludate datorită înseşi permisivităţii acestui tip de societate iar practica ne demonstrează că apelând la valorile religioase vom reuşi să promovăm mai eficient standardele morale impuse de realităţile sociale la un moment dat. Aşadar orice morală se axează pe componentele sale normative, spre care ar trebui să tindă fiecare individ.
Morala este caracterizată prin două înfăţişări distincte atât ca şi concepţie cât şi ca manifestare: heteronomie morală şi autonomie morală. În tabelul de mai jos Piaget a redat cele două apecte ale stadiilor de heteronomie şi autonomie specifice moralei:
Morala heteronomă Morala autonomă
- respect unilateral (pentru adult) - respect reciproc(între egali)
- constrângere - cooperare
- egocentrism - decentrare
- sancţiuni ispăşitoare - sancţiuni pentru reciprocitate
- reguli exterioare - interiorizarea regulilor
- responsabilitate obiectivă(pentru fapte) - responsabilitate subiectivă(pentru intenţii)
- realism moral - relativism moral
- eul - personalitatea
- conformism social - creativitate
- conservatorism politic - progres
(Gh. Bunescu, Şcoala şi valorile morale, Bucureşti E.D.P.p13,1998)
Morala privită sub numeroasele sale aspecte se poate totuşi rezuma la o sumă de funcţii care vor răspunde multitudinii de ipostaze efective sau presupuse:
- Funcţia de cooperare susţinută de necesitatea realizării scopurilor.
- Funcţia de integrare reliefată de necesitatea apartenenţei la o comunitate morală.
- Funcţia de reglementare normativă ca o obligativitate a fundamentării şi respectării normelor morale.
- Funcţia de reproducţie morală responsabilă de respectarea tradiţiilor.
- Funcţia de promovare a inovaţiei morale, adică cea implicată în impunerea de noi norme şi reguli în conformitate cu necesităţile evoluţiei sociale şi a nevoilor de a crea valori.
Din toate cele enumerate mai sus rezultă că morala este o ştiinţă supusţă unor schimbări continue deoarece ea reflectă anumite comportamente şi “moravuri” în strânsă legatură cu tendinţele evolutive (sau nu) ale colectivităţiilor de oameni. Ceea ce până mai ieri era considerat greşit (vezi problemele proprietăţii în România postbelică) astăzi este considerat a fi bine, ceea ce într-o anume organizare socio-religioasă este considerat moral şi legal (vezi poligamia la islamici) în altă organizare este considerat imoral şi ilegal. Astfel diferitele segmente ale societăţii determinate pe baze tradiţionale, etnice, religioase, politice, îşi crează sisteme de valori proprii care generează sisteme etice diferite. Toate aceste comportamente şi manifestări etice şi morale se vor raporta însă în permanenţă la conceptele generale de bine şi rău, de adevăr şi minciună, de echitate şi discriminare, libertate şi constrângere, etc. De cele mai multe ori însă nişte standarde ca cele discutate mai sus trebuie să se bazeze pe nişte principii universale, pe nişte idealuri de respect reciproc, de valoare, de onestitate sau responsabilitate. Din aceste motive au fost formulate şi aşa numitele Valori Morale Fundamentale, nişte percepte fără de care funcţionarea tuturor normelor şi standardelor legate de etică şi morală nu ar da roade. Acestea sunt definite astfel:
- Binele, este util pentru un scop şi denotă succes, bunăstare, eficienţă, devenire.
- Adevărul moral reprezintă categoria morală care defineşte prin judecăţi de valoare semnificaţiile faptelor şi comportamentelor umane. El este opusul minciunii, vicleniei, duplicităţăii.
- Iubirea aproapelui reprezintă un concept cu valenţe superioare, complexe, bazat pe bunătate, toleranţă, înţelegere, milă, dăruire. ”Omnia vincit amor” este un dicton latin care ne învaţă ca iubirea poate învinge orice şi pe oricine.
- Dreptatea, face referire la corectitudine şi echitate, la înţelegere şi adevăr. Ea este caracterizată de următoarele principii:
- răspunde cu bine la rău;
- dă fiecăruia ce i se cuvine;
- trebuie să fii drept;
- nu răspunde nedreptăţilor cu nedreptate;
- nedreptatea este răul suprem;
- recunoaşte şi respectă drepturile fiecăruia.
- Omenia, reprezintă un aspect al spiritualităţii omeneşti şi se bazează pe sinceritate, altruism, umanism.
- Datoria şi obligaţia morală faţă de societate, familie şi faţă de tine însuţi se exprimă prin muncă, întrajutorare, generozitate, prietenie, bunătate sau justitie (după M.Popa,A.G.Chira,L.M.Scortar,Etică în Afaceri, 2008,p.71-72).
S-a demonstrat în practică că o societate cu idealuri convergenţe solide se bazează pe o anume accepţiune generală asupra normelor morale, pe un consens al aprecierii valorilor, de unde rezidă şi o stabilitate politică, religioasă şi socială. Valorile considerate fundamentale ale unei societăţi contemporane, evoluate sunt:
- bunăstarea personală şi socială;
- concurenţa liberă şi afirmată;
- iniţiativa individuală liberă;
- libertatea in spiritul respectarii legalitatii si moralitatii
În afaceri, nerespectarea acestor valori şi urmărirea cu orice preţ a îmboăţirii şi a profitului excesiv vor duce la singularizare, la expunerea oprobiului comunităţii de afaceri, la necooperare şi apoi la faliment. Sintagma lui Niccolo Machiavelli “Scopul scuză mijloacele” începe să nu mai funcţioneze atunci când ea lezează interesele legitime ale altora sau atunci când intră în contradicţie cu principiile eticii.