1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Practic vorbind nu poate exista un popor sau o comunitate care să se exprime consecvent şi logic şi care să nu fie călăuzită de anumite reguli, norme, restricţii sau libertăţi.

Aşa cum ordinea fizică face trimitere la fenomenele de sorginte naturală, iar ordinea logică la cele conectate gândirii umane, tot aşa şi ordinea morală se referă invariabil la comportamentul oamenilor. În acest context filosofia lui Kant apare ca una dintre cele mai importante dezbateri ale teoriilor etice care tinde să absoarbă toate celelalte curente de gândire manifestate pâna în prezent. Deşi are multi adepţi şi susţinători Kant nu rezolvă în totalitate problemele eticii dar el a făcut cel mai important pas către statuarea eticii ca disciplină teoretică de sine stătătoare. Astfel ideile sale merită încă o dată menţionate pentru a reprezenta nişte piloni ai fundamentului filosofiei morale:

  • Fundamentul moralităţii este libertatea voinţei autonome. Ori de câte ori vom acţiona constrânşi de o forţă exterioară ne vom situa în afara moralităţii.
  • Autonomia voinţei ne va conduce pe calea moralităţii numai atunci când vom acţiona pe baza unor principii universal valabile şi nu pe baza unor interese proprii.
  • Recunoaşterea umanităţii ca valoare supremă a oricărui individ. Utilizarea şi manipularea indivizilor spre atingerea unor scopuri personale contrazice categoric morala.

În timp ce legile naturii sunt legi conform cărora se întâmplă totul pe pământ, legea morală este una conform căreia “trebuie să se întâmple totul”. Legea morală nu acţionează aşadar prin prevedere şi constrângere ca cea juridică spre exemplu, dar se manifestă totuşi prin respect iar câteodată chiar prin impunere şi sancţionare. În esenţa ei legea morală are ca valoare supremă noţiunea de BINE care manifestată plenar ar putea duce la atingerea FERICIRII, iar cunoaşterea aprofundată a valorilor acestei legi este o chezăşie a coneptului de LIBERTATE.

Putem încerca o paralelă între legea morală şi cea juridică dar nu înainte de a sublinia faptul că legile morale normal le înglobează şi pe cele juridice şi nu invers. După autorii  M.Popa, A.G. Chira şi L.M.Scortar ai volumului ” Etica în afaceri” apărut în anul 2008 la editura Risoprint  Cluj putem face o scurtă prezentare a legăturilor existente între legea morală şi cea juridică:

  • legea juridică se bazează pe norme şi principii morale şi nu invers;
  • legea juridică întăreşte normele morale şi impune respectarea lor;
  • respectul faţă de legea juridică este o datorie morală;
  • legea juridică are de multe ori particularităţi naţionale, pe când principiile morale se bucura de un caracter universal;
  • legea juridică oferă un cadru normativ general, concret în timp ce morala reglementează fiecare moment din viaţa noastră în funcţie de contexte;
  • legea juridică este clară pentru toată lumea în timp ce legea morală poate suporta judecăţi diferite;
  • uneori legea juridică prevede reguli de neacceptat din punct de vedere moral (de exemplu avortul sau pedeapsa cu moartea);
  • legea juridică ne arată ce să facem în timp ce legea morală ne ajută să ne stabilim corect scopurile;
  • în elaborarea şi interpretarea legilor juridice este nevoie de existenta unor prescripţii morale;
  • Unele legi juridice intră în conflict cu cele morale, instituind condiţii inegale.

Foarte sugestiv incheia Kant una dintre afirmaţiile sale referitoare la cele anterior dezbătute de noi: ”Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în minte”.

Dar să specificăm faptul că morala în general manifestată prin norme şi prin moralitate are un impact hotărâtor asupra conştiinţei individuale şi colective ducând invariabil spre constituirea CONŞTIINŢEI MORALE.

Într-o formă generală, conştiinţa morală se poate considera un reflex al legilor divine în sufletul nostru sau ca o cunoaştere a menirii noastre în lumea reală. În concepţia filozofului român Constantin Leonardescu  ea reprezintă “acea putere psihică prin care deosebim faptele bune de cele rele, prin care putem şti ceea ce se cuvine să facem sau nu” (C.Leonardescu,1999,p14). Iar Garabet Ibrăileanu nota sugestiv: ”omul poartă centrul lumii fizice în orice punct cuprins în spaţiul ocupat de timpul său; centrul lumii sentimentale şi intelectuale îl poartă însă în conştiinţa sa”. Conştiinţa morală a fiecărui individ este şi o măsură a libertăţii sale de gândire şi acţiune am îndrăzni să spunem noi astăzi. Iar constrângerea de sine este condiţia libertăţii morale a personalităţii fiecăruia. Fapt pentru care Cicero afirmă că răsplata cea mai dulce este aceea de a realiza ca am înfăptuit lucruri bune din punct de vedere moral.

Orice individ posedă o anume conştiinţă morală, pentru că în conştiinţa sa propie trebuie să existe un minim de măsura a binelui. Conştiinţa morală poate fi caracterizată aşadar în felul următor:

  • o forţă psihică care ne ghidează în a decide ceea ce este bine de făcut şi ceea ce nu este bine;
  • o inspiraţie divină;
  • o judecată practică îndreptată în direcţia executării unei fapte reale.

Conştiinţa morală este aceea care încearcă să aplice în practică perceptele legii morale şi contribuie în mod decisiv la instituirea unei ordini morale. Cele mai semnificative deosebiri semnalate de către N.Mladin între legea morală şi conştiinţă sunt:

  • conştiinţa morală converteşte legea morală în lege personală, aşa încât legea morală ca regulă obiectivă este externă personalităţii fiecăruia iar conştiinţa morală ca formă subiectivă este de natură interioră;
  • prin conştiinţa morală, legea morală trece în plan temporal;
  • într-un sens mai larg, conştiinţa morală este o putere sufletească, iar în sens mai restrâns ea este o acţiune care se desfăşoară în om, prin care legea obiectivă devine lege proprie omului.

Se presupune că în cursul evoluţiei unei persoane conştiinţa sa morală parcurge trei etape, şi anume:

  • egoismul brut “Trăieşte pentru tine” ;
  • ego-altruismul “Trăieşte pentru tine şi pentru altii”
  • altruismul “Trăieşte pentru alţii” (M.Popa, A.G. Chira, L.M.Scortar, Etica în afaceri, 2008, p.65).

Ca o consecinţă a impunerilor dictate de conştiinţa morală apare conceptul de responsabilitate. Literar prin RESPONSABILITATE se înţelege obligaţia de a răpspunde, de a da seamă de ceva, de a manifesta o atitudine conştientă faţă de obligaţiile sociale. Responsabilitatea implică un dublu aspect având:

  • caracter obiectiv (extern) care se referă la responsabilitatea faţă de legi, opinia publică, colectiv, etc.
  • caracter subiectiv (intern), privind responsabilitatea faţă de conştiinţa proprie, manifestându-se ca o responsabilitate morală individuală.

Între responsabilitate şi răspundere există o diferenţă demonstrată, adică responsabilitatea impune asumarea consecinţelor acţiunilor întreprinse, în timp ce răspunderea reprezintă obligaţia exterioară de a îndeplini o activitate impusă.

Consecinţa cea mai probabilă a libertăţii este responsabilitatea morală, adică acea atitudine prin care devenim conştienţi de acţiunile noastre asumându-ne urmările. Responsabilitatea morală este aşadar considerată drept treapta cea mai înaltă a responsabilităţii în orice domeniu şi în orice împrejurare. Ca o parte componentă a responsabilităţii morale, responsabilitatea socială se defineşte ca  expresie a personalităţii civice unde individul îşi asuma acţiunile întreprinse (sub toate aspectele: sociale, politice morale, profesionale).