Conform dicţionarului explicativ al limbii române DEONTOLOGIA reprezintă acea parte a eticii care se ocupă cu studiul normelor şi obligaţiilor specifice unei profesiuni. În cazul de faţă deontologia eticii în afaceri se ocupă cu studiul normelor morale şi a obligaţiilor specifice “mediului de afaceri”.
“Deon” în limba greacă înseamnă datorie iar “logos” înseamnă studiu. Prin urmare deontologia are ca obiect de studiu DATORIA. Datoria mediului de afaceri va constitui aşadar obiectul analizei noastre ulterioare. Pornind de la cele patru teorii etice tradiţionale (etica deontologică, utilitarismul, etica virtuţii şi etica pragmatică) specialistul şi teoreticianul american Joseph Badaracco în “ Business Ethics: Roles and Responsabilities”1994, vine să ne propună un “Plan general de acţiune” în care există un set de întrebări care fiecare la rândul lor se descompun în alte întrebări:
PLAN GENERAL DE ACŢIUNE:
1.Ce acţiune va determina cel mai mare bine şi cel mai mic rău?
2.Ce alternativă serveşte cel mai bine drepturile celor afectaţi?
3.După ce principii mă conduc în viaţă? Sunt acestea în acord cu valorile companiei?
4.Ce curs al acţiunii este realizabil în situaţia respectivă?
Din acest plan general vom analiza mai departe numai acea parte care priveşte deontologia eticii în afaceri:
1.Care indivizi sau grupuri de indivizi vor fi afectaţi de diferitele căi de a rezolva dilema etică respectivă?
2.Ce drepturi sunt afectate în situaţia respectivă?
3.Ce datorii trebuie să îndeplinească managerul în situaţia dată?
4.Poate fi evitat conflictul datoriilor? Prin ce căi?
Pentru a analiza ansamblul de reguli şi interdicţii care stau la baza demersului deontologic este necesară o analiză detaliată a perspectivelor deontologice propriu-zise. Constrângerile deontologice reprezintă în acest context o sumă de acţiuni sau activităţi care nu sunt permise. Aceste constrângeri pot fi formulate sub forma a trei trasături mai importante:
- în general constrângerile deontologice sunt formulări negative care se mai numesc şi interdicţii. De exemplu: ”să nu minţi”, este o formulare negativă care nu se poate suprapune ca intenţie cu afirmaţia: ”spune adevărul”, deoarece mai există o posibilitate şi anume aceea de a fi neutru şi a nu vorbi despre o minciună, adică de a o omite sau ascunde. Din aceste motive constrângerile sunt mai complete dacă apar ca şi interdicţii clare: ”să nu faci...”;
- constrângerile deontologice sunt formulări limitate, restrânse, care încorsetează parţial acţiunile ulteriore;
- constrângerile deontologice au o influenţă nemijlocită asupra acţiunilor datorită faptului că ele sunt ataşate direct deciziilor şi mai puţin consecinţelor care vor decurge din primele.
Acţiunile directe ale normelor deontologice pot fi explicate şi prin noţiunea de influenţă. Adică prin acea activitate de a îndrepta lucrurile spre un anume scop suferind de fapt o perturbare exterioară care se poate numi “influenţă”. În acest caz va trebui să se facă distincţia clară între intenţie şi prevedere, pentru a se putea înţelege de ce s-a ales un anume mod de acţiune. Deşi o anumită parte a teoreticienilor au pus la îndoiala argumentele care stau la baza disticţiei dintre intenţie şi prevedere, totuşi numeroşi deontologi apelează la o astfel de distincţie pentru a explica mijloacele de realizare a influenţei directe. Pe această linie D. Nagel (1986,p.179) afirma: “...a face rău cuiva în mod intenţionat înseamnă a încălca normele deontologice. Această maltratare este legată de acţiunile, mijloacele sau scopul cuiva şi nu de simplele consecinţe ale unui fapt neintenţionat pe care individul nu l-a putut preveni.”
Se poate deci lesne observa că dacă s-a comis o greşeala şi ea nu a fost influenţată de intenţie atunci individul responsabil cu decizia beneficiază de circumstanţe atenuante...
Pentru a putea analiza diferitele cazuri şi a trage concluzii asupra lor se vor folosi două maniere, aparţinând fiecare unei teorii:
- teoria utilitarismului care spune că “ trebuie să faci cel mai bine, pentru cel mai mare număr de indivizi”.
- teoria deontologică dezvoltată de Kant care stabileşte regula de aur a deontologiei: “omul ar trebui să considere legi universale numai acele acţiuni care vor fi aplicate în mod egal pentru sine ca şi pentru ceilalţi”.
Dilemele de baza în etica profesională intervin mai ales în momente cheie când eşti pus în situaţia de a decide între a face bine companiei şi a-i respecta propriile valori morale.
Analiza” Stakeholders” sau cea a poziţiei tuturor factorilor implicaţi este eficientă în diagnosticarea conflictelor de ordin etic şi a evidenţia deciziile corecte. Această analiză cuprinde mai multe etape acoperind astfel atât maniera utilitaristă cât şi cea deontologică.
După Silbiger şi Steven: “MBA în zece zile: ce se învaţă la cele mai bune universităţi americane” Ed. Anderco 1999, analiza amintită de noi cuprinde următorii pasi:
- Pasul I. Întocmirea listei tuturor părţilor ce pot fi afectate de decizia propusă.
- Pasul II. Demersul utilitarist de a evalua beneficiile (utilităţile) şi daunele (disutilităţile) ce se vor răsfânge asupra factorilor implicaţi.
- Pasul III. Demersul deontologic adică acela de a determina drepturile şi responsabilităţile fiecărui participant.
Spre exemplificare, într-o analiză de gen, lista celor implicaţi poate arăta astfel:
- acţionari;
- directori şi organe de conducete;
- angajaţii şi familiile acestora;
- clienţii, industria orizontală şi verticală;
- consumatori;
- guvern şi autorităţi locale;
- grupuri de interese (ONG-uri, protecţia mediului, patronate, etc.);
- comunitatea afectată;
- mediul înconjurător;
- competitori;
- jurişti şi instante;
- generaţiile viitoare.
Atunci când se trece la etapa de analiză, lista se va dimensiona în conformitate cu actorii principali, apoi se trece la analizarea situaţiilor şi se va trage o concluzie privind decizia luată. În această situaţie, cei trei paşi de mai sus, apar desfăşuraţi în felul următor:
1.Distribuirea pe roluri a personajelor principale
2.Determinarea pierderilor şi beneficiilor pentru fiecare actor
3.Determinarea drepturilor şi responsabilităţilor fiecăruia
4.Aprecierea puterii relative a fiecărui actor
5.Evaluarea consecinţelor pe termen scurt şi lung pentru toate alternativele luate în calcul
6.Formularea planurilor posibile pentru fiecare alternativă
7.Aprecierea finală şi luarea deciziilor.
