Pin It

Exercitarea funcţiunilor unei exploataţii agricole, cu statut de întreprindere, unde ele se regăsesc în totalitatea lor, solicită din partea managementului demersuriî n ceea ce priveşte crearea unor forme organizatorice.  În acest fel, se contribuie la materializarea elementelor componente ale fiecărei funcţiuni şi, implicit, la realizarea obiectivelor pe care şi le fixează exploataţia. Este vorba, de fapt, de un proces complex, specific societăţilor comerciale agricole pe acţiuni, putând fi regăsit,  cu o sferă de cuprindere mai redusă, şi în cazul unor societăţi comerciale create pe bază de iniţiativă privată sau al societăţilor agricole. Modul în care se înfăptuişte organizarea structurală a societăţii influenţează, în mare măsură, funcţionarea acesteia, fiind, aşa după cum se apreciază, un factor de bază pentru viabilitatea sa. Proporţia acordată fiecărei componente structurale se înscrie ca o cerinţă hotărâtoare ce trebuie respectată, astfel încât să se asigure echilibrul necesar în funcţionarea societăţii.

          Abordată ca sistem, societatea va avea, ca urmare, o serie de componente structurale (subsisteme). Organizarea structurală presupune, tocmai, constituirea acestor subsisteme şi articularea lor prin intermediul diferitelor relaţii (de autoritate – ierarhice şi funcţionale, de cooperare, de control ). Şi în acest fel, se contrbuie la asigurarea  funcţionarii corespunzătoare a sistemului, imprimându-i, totodată, flexibilitatea necesară adaptării la modificările intervenite în mediul ambiant, fenomenul înscriindu-se în rândul legăturilor existente între acesta şi societatea comercială, indiferent de tipul ei, sau societatea agricolă.

În mod concret, în cazul unei societăţi comerciale agricole pe acţiuni, organizarea structurală presupune constituirea unor subsisteme ale sale, care pot fi denumite generic -  subdiviziuni, compartimente, departamente (societăţile de mari dimensiuni, integrate, unele dintre ele denumindu-se holdinguri, operează cu noţiunea de departament în care se găsesc sectoare) având caracter: a) de execuţie (operaţionale);  b) de servire sau ajutătoare; c) funcţional.   Menirea lor este să contribuie, după caz, la: obţinerea produselor – cele operaţionale-, la servirea proceselor de producţie din subdiviziunile operaţionale – cele ajutătoare-: asigurarea de informaţii necesare actelor şi proceselor decizionale iniţiate de managementul societăţi; realizarea sistemului de relaţii cu diversele componente ale mediului ambiant (achiziţionarea de factori de producţie, vânzarea unor produse etc.); coordonarea şi desfăşurarea activităţilor financiar-contabile (ultimele  aspecte sunt specifice componentelor funţionale ale societăţii).

Activitatea societăţii şi performanţele sale de producţie şi economice, obţinute prin agregarea celor ale fiecărui subsistem, vor depinde, desigur, de ceea ce se va realiza la nivelul fiecăruia dintre ele. Ca urmare, atenţia celor care exercită managementul societăţii va fi îndreptată spre modul în care se  constituie şi funcţionează subsistemele, cu referire specială la: obiectul de activitate pe care îl vor avea; dimensiune lor; sistemul de legături dintre   componentele structurale şi impactul lor asupra funcţionării fiecăreia şi a societăţii, în ansamblu; încadrarea cu personal, derivând din consumul de muncă fizică şi intelectuală, solicitat de către fiecare subsistem, ceea ce are influenţă atât asupra realizării obiectivelor  subsistemelor, cât şi a cheltuielilor cu salariile; asigurarea înzestrării tehnice, acolo unde este cazul, în corelaţie, ca nivel şi structura, cu volumul şi componentele domeniului  de activitate; partajarea deciziilor; gradul de autonomie al fiecărui subsistem; modul de asigurare a coordonării de către managementul superior astfel încât toate măsurile, hotărârile şi deciziile  să acţioneze în sensul realizării obiectivelor sistemului.

Totalitatea subdiviziunilor de producţie, de servire, ajutătoare şi funcţionale, a posturilor şi a organelor de management participativ, modul de constituire şi de grupare a lor, ca şi legăturile dintre ele  stabilite pe niveluri ierarhice formează structura organizatorică a unei societăţi comerciale agricole.

Structura  poate fi privită şi în sens larg, adăugând elementelor din definiţia de mai sus şi pe cele de servire social-culturale : cămine, cantine, grădiniţe, cluburi , gospodării anexe etc.

Structura organizatorică se împarte în:

  1. structura organizatorică de producţie concretizată în numărul şi felul subdiviziunilor de producţie, de servire şi ajutătoare şi amplasarea lor teritorială, precum şi prin relaţiile de cooperare dintre ele în activitatea de obţinere a produselor agricole şi agroalimentare (putând să apară compartimente de prelucrare a unor produse agricole, în procesul de dezvoltare integrată a unor societăţi comerciale  agricole ). Ea se deosebeşte de structura de producţie a unei unităţi, aceasta referindu-se  la ramurile  de producţie pe care le practică;
  2. structura managerială, care se concretizează în ansamblul subdiviziunilor funcţionale, al posturilor şi al organelor de management participativ, precum şi al relaţiilor dintre acestea, distribuite pe niveluri ierarhice.

Specificul societăţilor comerciale, îndeosebi al  celor  care îşi desfăşoară  activitatea pe suprafeţe întinse, impune amplasarea teritorială a subdiviziunilor componente pentru a organiza şi a desfăşura procese de producţie.

Delimitarea domeniului de activitate al fiecărei subdiviziuni generează relaţii de cooperare între ele, cu grad diferit de intensitate, cum ar fi cele dintre subdiviziunile în care  se obţin produsele şi  cele care asigură servirea acestora:

 

          Felul şi, mai  cu seamă, numărul subsistemelor (subdiviziunilor) cunosc o anumită varietate de la societate la alta, în funcţie  de o serie de variabile organizaţionale

  • sfera atribuţiilor, competenţelor şi a responsabilităţilor unităţii; amploarea şi diversitatea acestora conduc spre o structură organizatorică mai complexă (a se vedea, de exemplu, deosebirea dintre structura unei societăţi comerciale agricole pe acţiuni şi cea a unei societăţi agricole);
  • dimensiunea unităţii, redată prin suprafaţă sau număr de animale; o societate comercială agricolă cu o suprafaţă sau cu un număr de animale mai mare va avea mai multe subdiviziuni (de exemplu ferme), la aceeaşi dimensiune a acestora din urmă , decât alta care dispune de o suprafaţă mai redusă sau de un  număr mai mic de animale;
  • complexitatea producţiei şi, legate de aceasta, profilul şi specializarea unităţii; o structură de producţie mai largă, generată, adesea, de integrarea de activităţi agricole cu activităţi neagricole  va determina existenţa unor tipuri variate de  subdiviziuni (vegetale, zootehnice, de prelucrare etc.); societăţile comerciale care  prestează servicii, sub formă de lucrări agricole, sau reparaţii,  vor dispune de subdiviziuni specifice;
  • caracteristicile procesului tehnologic; în societăţile comerciale care practică tehnologii de tip industrial în creşterea animalelor există subdiviziuni specifice organizării activităţii în flux continuu şi cu circuit închis: de montă şi gestaţie, maternitate şi creştere tineret, de creştere şi îngrăşare a animalelor;
  • gradul de specializare şi de cooperare în producţie; specializarea accentuată a subdiviziunilor măreşte numărul acestora, solicitând totodată, extinderea cooperării pentru efectuarea de servicii reciproce; poate fi întâlnită şi situaţia inversă – fermele se specializează, dar recurg pentru a-şi satisface anumite nevoi la relaţii cu alte unităţi (prin intermediul societăţilor de care aparţin), structura organizatorică fiind, în acest caz, mai simplă. Decizia va aparţine managementului societăţii, pornind de la faptul dacă este mai avantajos  un asemenea mod de organizare şi de desfăşurare a activităţii, fenomenul înscriindu-se în procesul general privind opţiunile în ceea ce priveşte structura organizatorică şi cea de producţie care caracterizează societatea.
  • condiţiile naturale, dispunerea teritorială a trupurilor de teren; relieful, când acesta este accidentat, dispersarea teritorială a trupurilor de teren conduc, de regulă, la dimensiuni mai reduse ale subdiviziunilor, mărind, ca urmare, numărul lor.

Adoptarea unei structuri eficiente presupune cunoaşterea factorilor săi de influenţă şi a modificărilor lor în timp, făcând posibilă luarea de măsuri pentru adaptarea ei la noile condiţii.

 

          3.1.1 Relaţia dintre structură şi mediul ambiant

 

 Structura organizatorică se află în relaţii cu mediul ambiant în care funcţionează societatea, putând fi considerată ca un sistem deschis către acesta . Componentele  mediului ambiant, schimbările pe care le cunosc pot produce modificări ale structurii, solicitând adaptarea la noi cerinţe a elementelor acesteia (crearea de noi subdiviziuni, lărgirea activităţilor unora dintre ele şi modificarea modalităţilor de realizare a lor etc.).  În acelaşi sens, acţionează şi restrângerea sau dezvoltarea activităţii, diversificarea acesteia etc. Privatizarea fostelor societăţi comerciale cu capital de stat şi, în general, trecerea la economia de piaţă au marcat şi modul de exercitare a funcţiunilor, în cazul unora dintre ele, cum ar fi cea comercială, schimbările sunt radicale. Ca urmare, au fost create, în funcţie şi de specificul şi mărimea societăţii, compartimente noi de marketing, de vânzări etc, care înfăptuiesc cerinţele funcţiunii potrivit specificului noului tip de economie.  Organizarea cunoaşte, ca urmare, un anumit dinamism, fiind supusă reînnoirilor periodice, ea asigurând, alături de strategie şi de cultura organizaţională, adaptarea societăţii la mediul ambiant.

Modificări ale structurii pot fi generate şi de diminuarea sau de extinderea activităţii societăţii, ele reflectându-se în organigrama societăţii, aprobată de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Structura este, în acelaşi timp, şi rodul opţiunilor strategice  ale managerilor, al concepţiilor acestora cu privire la organizarea unei  societăţi care să favorizeze atingerea unor obiective de producţie şi economice.