Experienţa curentă ne îndeamnă să căutăm explicaţie pentru orice faptă omenească, şi ne întrebăm de ce întreprinde o persoană cutare sau cutare acţiune. O asemenea întrebare priveşte motivul acţiunii, cauza sau determinarea acesteia. De pildă, un elev intră la oră după ce lecţia a început; imediat i se adresează întrebarea: de ce ai întârziat? O infracţiune a avut loc, apare de îndată întrebarea asupra mobilului ei. Nu rareori determinarea sau motivul acţiunii nu devin transparente nici pentru observatorul din afară şi nici pentru persoana care efectuează acea acţiune. Înţelegem prin motivaţie – în prima aproximaţie – “totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”. De regulă, orice act de conduită este motivat. Comportamentul uman nu se află la discreţia stimulilor din mediu, nu este o jucărie a momentului. Dacă uneori nu ne dăm seama de ce facem o acţiune sau alta nu înseamnă că motivaţia este absentă; o investigaţie metodică o poate pune în evidenţă.O distincţie se impune cu uşurinţă atenţiei noastre: avem, pe de o parte, datele mediului – obiectele şi evenimentele externe – iar pe de altă parte nevoile interne, intenţiile, aspiraţiile, sarcinile de adaptare ale individului. În determinismul complex al conduitei, datele mediului constituie, în general, factori de incitare sau precipitare, cauzele externe, în timp ce motivele ţin de factorul intern, de condiţiile interne, care adesea se interpun între stimulii externi şi reacţiile persoanei, susţinând şi direcţionând conduita. Sursa acţiunii trebuie căutată propriu-zis nu numai înafara sau numai înăuntrul organismului, ci în interacţiunea dintre individ şi mediu. Întotdeauna cauzele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne. Chiar şi în formarea reflexelor condiţionate simple – cum ar fi, în experienţa pavloviană clasică, apariţia secreţiei salivare la un stimul sonor care precede cu puţin hrana – avem de-a face cu acte de conduită care îşi au originea într-o trebuinţă (de exemplu, foamea) şi punctul de sosire în satisfacerea ei. Stimulii din afară nu furnizează energie organismului, cât pun în mişcare, declanşează, o energie acumulată şi sistematizată în organism. ,,Factorul extern în sine care declanşează (sau stopează) un proces oarecare – scrie B. Zorgo – nu poate fi considerat motiv al fenomenului declanşat, fără raportarea sa la o necesitate, o intenţie sau aspiraţie a subiectului”.Motivele sunt factorii care – în condiţii externe date – declanşează susţin şi orientează activitatea. Ele îndeplinesc două funcţii: pe de o parte o funcţie de activare, de mobilizare energetică, pe de altă parte o funcţie de direcţionare a conduitei. Pe scurt, motivul prezintă două laturi solidare: o latură energetică şi alta vectorială.La începuturile ei – aşa cum s-a arătat – psihologia explică faptele şi procesele psihice prin noţiunile clasificatorii care le subsumează: omul gândeşte pentru că are gândire, acţionează pentru că are voinţă, se opune influenţei din afară pentru că are independenţă. Era o “psihologie a facultăţilor” de inspiraţie aristoteliciană. Psihologia modernă aşează la baza actelor psihice vectorul motiv-scop, situând astfel faptele de conduită – inclusiv cele intelectuale – în contextul vieţii reale a individului. La noi în ţară F1. Ştefănescu-Goangă a fost acela care în ’30 a făcut pasul hotărât spre studiul motivaţiei, înscriindu-se pe coordonatele unei investigaţii moderne. La întrebarea de ce întreprinde omul cutare sau cutare acţiune suntem tentaţi să răspundem adeseori indicând scopul, obiectivul acţiunii. Fireşte, scopul ţine şi el de conceptul motivaţiei, dar nu se identifică automat cu motivul.
Exemplu: printre motivele activităţii se numără incontestabil trebuinţele de ordin fiziologic: foamea, setea, nevoia de oxigen, de somn etc.
Astfel, foamea apare ca un complex de semnale subiective despre starea internă a organismului, semnale care declanşează un impuls spre acţiune (funcţia de energizare). Acest impuls direcţionează acţiunea spre un obiectiv. Motivul se concretizează practic, într-un scop, care se defineşte în funcţie de cunoaşterea condiţiilor sau a posibilităţilor. Comportamentul alimentar îmbracă forme felurite dacă este dimineaţa, la amiază sau seara: de asemenea dacă dispunem de anumite categorii de alimente unt, pâine, dulceaţă etc.). În funcţie de ceea ce persoana are la dispoziţie sau îi lipseşte, ea va întreprinde anumite acţiuni. Scopul acţiunii se va concretiza deci în funcţie de obiecte, condiţii etc., prezente în câmpul acţiunii sau evocate memorial.
Trebuinţa, motivul nu “proiectează” nemijlocit acţiunea pe un anumit “obiect-scop”. “De motivul activităţii – scrie A. N. Leontiev – depinde numai zona scopurilor virtuale obiectiv posibile”. Termenii în care se formulează scopurile sunt daţi oarecum de condiţiile obiective, sunt mediaţi de un moment cognitiv, iar concretizarea efectivă a ţelului presupune adesea un proces de aproximări. În timp ce motivul este factor declanşator al acţiunii, scopul este anticiparea, proiecţia “punctului terminus” al acţiunii în funcţie de informaţia cu privire la datele situaţiei, la evantaiul posibilităţilor din mediu. În trebuinţă sau motiv este cuprinsă o cerinţă faţă de mediu, o preferinţă; scopul o detaliază, o concretizează. Motivul circumscrie, într-un fel, o zonă în “câmpul psihosocial”, scopul constituind o concretizare în acest câmp. Caracterul vectorial al motivului devine evident odată cu stabilirea scopului, care anticipează modul de finalizare a acţiunii, conturând “ciclul” acţiunii. Vectorul motiv-scop este factorul operant în dinamica acţiunii. În timp ce motivele rămân uneori netransparente pentru individ, scopurile sunt întotdeauna conştiente.Motivaţiile psihologice şi sociale alcătuiesc de regulă un labirint foarte complicat. Privind lucrurile sub unghi psihogenetic, avem şansa de a le surprinde în forme mai simple. Astfel la copilul mic, conexiunile dintre stimuli şi reacţii (S à R) sunt mai directe; multe din actele din copilăria timpurie devin previzibile graţie cunoaşterii stimulilor ce au acţionat în momentul respectiv sau într-un moment imediat anterior. Odată cu înaintarea în vârstă, cu acumularea şi sistematizarea experienţei, intervin tot mai multe verigi mijlocitoare, reacţia comportamentală dobândind progresiv mai multă autonomie în raport cu stimulii externi. „Lumea internă”, care la adult se amplifică atât de mult, îndeplineşte o funcţie de selecţie, de amânare sau chiar de suspendare a faptului extern de conduită în funcţie de semnificaţia ataşată stimulilor. Înfăţişând raportul de cauzalitate în sfera psihică, Hegel arată că viaţa spirituală nu este doar un canal prin care cauza s-ar propaga liniar, uniform şi continuu, stingându-se apoi în efectul ei. Dimpotrivă, viaţa psihică transformă cauzele externe, modifică liniaritatea relaţiei cauză-efect. Deşi supus determinismului extern, pe o anumită treaptă omul devine sursa propriului comportament, cheia explicării acestuia, apare autodeterminarea. Vectorul motiv-scop constituie suportul acestei determinări.Ansamblul condiţiilor interne nu se originează total în sine însuşi; factorul intern este, în ultimă analiză produsul interacţiunii în timp dintre organism şi mediu, fiind determinat prin antecedente filogenetice, istorice şi individuale. Interioritatea motivaţiei este deci relativă. Motivaţia (ca factor intern) este condiţionată de existenţa obiectului ei; factorul extern – la rândul său – are efect declanşator numai în report cu anumite trebuinţe, dorinţe, aspiraţii. Mediaţia cognitivă este prezentă. Consideraţiile expuse pot fi precizate mai mult prin următoarele: nevoia organismului de a dispune de anumite condiţii de viaţă apere în cerinţele sale vizavi de mediu, ceea ce se exprimă, în trebuinţele elementare ale individului – trebuinţa de hrană, de somn, de adăpost, nevoia de activitate, de joc, trebuinţa sexuală s.a. Asemenea trebuinţe comune şi animalelor superioare, ţin de moştenirea filogenetică şi sunt determinate în primul rând de factorul ereditar; fără ele, nici individul şi nici specia n-ar putea rămâne în viaţă. Alături de trebuinţele naturale, la om s-a dezvoltat în procesul social-istoric, o gamă largă de trebuinţe noi, modificându-se în aceeaşi timp şi nevoile primare. În cursul dezvoltării social-istorice apar noi necesităţi, precum şi moduri inedite de satisfacere. Aşa sunt: nevoia de statut, de apreciere socială, de autorealizare, de succes, de apartenenţă la un grup ş.a.. De asemenea, în funcţie de oferta economică şi culturală a mediului apar trebuinţe derivate în legătură cu modul de satisfacere a nevoii de hrană, confort, apărare etc. Într-un asemenea context se iveşte nevoia de instruire, de lectură, de a avea televizor, radio etc. Gama motivaţiilor umane se extinde şi se nuanţează în felul acesta foarte mult.