Management

Unul dintre cei mai cunoscuţi autori de management care s-a  preocupat de studierea problematicii inovaţiei şi a managementului inovaţional este P. Drucker.

În cartea sa “Inovaţia şi sistemul antreprenorial” dedicată acestei problematici el identifică şi comentează posibilele surse ale inovaţiei. Trebuie de menţionat că aceste surse sunt inventate de însăşi P. Druker.

El constată că, în mod specific, inovaţia sistemică înseamnă supravegherea celor şapte surse de ocazii de inovaţii.

Primele patru surse se află în cadrul întreprinderilor, fie că e vorba de afaceri, fie că e vorba de instituţii non-profit, sau în cadrul unei industrii sau într-un sector de servicii. De aceea, sunt vizibile mai întâi oamenilor care lucrează în acel sector industrial sau de servicii. Acestea sunt, în esenţă, simptome. Dar sunt indicatori foarte serioşi ai schimbărilor care au avut deja loc sau care se pot petrece cu un efort mic. Aceste patru surse sunt:

1. Neprevăzutul – succesul neprevăzut, eşecul neprevăzut, evenimentul neaşteptat din exterior.

Nici o altă zonă nu oferă ocazii mai bogate de inovaţii de succes decât succesul neaşteptat. În nici o altă zonă nu sunt ocaziile inovatoare mai puţin riscante şi urmărirea lor mai puţin anevoioasă. Totuşi, succesul neaşteptat este aproape în întregime neglijat, mai rău, sistemul managerial tinde să-l respingă. Conducerii îi este dificil să accepte succesul neaşteptat şi pentru faptul că toţi tindem să credem că ceva care durează destul de mult trebuie să fie “normal” şi să meargă aşa la “infinit”. Orice contrazice ceea ce am ajuns să considerăm ca o lege a naturii este respins ca ilogic, nesănătos, anormal. Deseori, succesul neaşteptat nu este sesizat deloc. Nimeni nu-i acordă nici o atenţie, nimeni nu-l exploatează. Rezultatul inevitabil este că apare concurenţa şi îl fructifică. Un motiv al neglijării succesului neaşteptat este faptul că sistemele de raportare existente nu raportează, neţinând seama de ocaziile ivite, şi de care  ar trebui informată conducerea. Practic, orice firmă are un raport lunar sau trimestrial. În prima parte sunt trecute zonele în care performanţele sunt sub aşteptări, adică se trec pe listă problemele sau deficienţele. Toţi lucrătorii de conducere ai firmei se concentrează asupra zonelor cu probleme. Nimeni nu se uită măcar la zonele în care firma s-a descurcat mai bine decât se aştepta. Şi, dacă succesul neaşteptat nu este cantitativ, ci calitativ, cifrele, de regulă, nici nu vor indica măcar succesul neaşteptat. În felul acesta, succesul neaşteptat nu este numai o ocazie de  inovaţie, el impune inovaţia.

Eşecurile, spre deosebire de succese, nu pot fi respinse şi rareori trec neobservate. Dar, deseori, ele sunt văzute ca simptome ale  ocaziei. Multe eşecuri sunt, evident, nimic altceva decât greşeli sau rezultate ale incompetenţei, fie în proiectare, fie în execuţie. Şi, totuşi, dacă ceva eşuează în ciuda faptului că este planificat cu grijă şi executat conştiincios, eşecul atrage deseori schimbarea fundamentală, şi o dată cu ea, inovaţia.

De rând cu succesul şi eşecul neaşteptat, la fel de importante, dacă nu chiar mai importante, sunt evenimentele care au loc în exterior, adică evenimentele care nu sunt înregistrate în informaţiile şi cifrele prin care o conducere îşi dirijează întreprinderea.

2. Incongruenţa (neconcordanţa) – dintre realitate aşa cum este de fapt şi realitatea aşa cum se pretinde că este, sau aşa cum ar trebui să fie.

O incongruenţă este un simptom pentru inovare. Ea creează o instabilitate în care, cu eforturi mici, se poate produce o restructurare economică sau socială. Totuşi, incongruenţele nu se manifestă de obicei în cifrele sau rapoartele pe care le primeşte şi le studiază conducerea pentru că ele nu sunt cantitative, ci calitative.

Ca şi neprevăzutul, fie că este succes sau eşec, incongruenţa este un simptom al schimbării care s-a produs deja sau care se poate produce. Ca şi schimbările care stau la baza  neprevăzutului, cele care  stau la baza incongruenţei sunt schimbări în cadrul unei întreprinderi, unei pieţe sau proces. Astfel că, incongruenţa este vizibilă tuturor celor din interior sau din apropierea întreprinderii, pieţei sau procesului pentru că se desfăşoară sub ochii lor. Şi totuşi, este deseori trecută cu vederea de către cei  din interior, care au tendinţa să creadă că “aşa a fost întotdeauna”, chiar dacă “întotdeauna” este ceva  care a apărut recent.

Există mai multe feluri de incongruenţe:

• O incongruenţă între realităţile economice ale unei industrii;
• O incongruenţă între realitatea unei industrii şi presupunerile ce se fac despre aceasta;
• O incongruenţă între eforturile unei industrii şi valorile şi aşteptările clienţilor respectivi;
• O incongruenţă internă existentă în ritmul sau logica unui proces.

3. Inovaţia bazată pe necesitatea procesului.

Necesitatea procesului există într-o afacere, într-o întreprindere sau într-un serviciu, la fel ca neprevăzutul sau incongruenţele.  Necesitatea procesului nu porneşte de la un eveniment intern sau extern. Porneşte de la munca ce trebuie efectuată. Se concentrează mai mult asupra sarcinii decât asupra situaţiei, perfecţionează o metodă, înlocuieşte o legătură slăbită, reproiectează un proces ţinând cont de ultimele informaţii ştiinţifice.

În inovaţiile bazate pe necesitatea procesului, oricine din cadrul organizaţiei /întreprinderii respective ştie că necesitatea există. Şi totuşi, nimeni nu face nimic. Când apar însă, inovaţiile sunt acceptate imediat ca fiind “evidente” şi devin, curând, “standard”.

4. Schimbările din structura industriei sau din structura pieţei care iau pe toată lumea pe nepregătite.

Structurile industriei şi ale pieţei durează, câteodată, ani de zile şi par complet stabile, încât sunt considerate ca fiind o parte a ordinii naturale. De fapt, aceste structuri sunt fragile. Este suficientă o schimbare şi totul se dezintegrează, câteodată chiar forte repede. Atunci fiecare membru al industriei respective trebuie să activeze, pentru că a continua afacerile în acelaşi mod înseamnă dezastrul sau chiar falimentul. În cel mai fericit caz întreprinderea va pierde supremaţia, pe care nu o mai redobândeşte, de obicei niciodată. Dar şi schimbarea structurilor poate fi o ocazie importantă de inovaţie.

Al doilea set de surse de ocazii de inovaţii, un set de trei, implică schimbări în afara întreprinderii sau industriei:

5. Demografice (schimbări de populaţie).
6. Schimbări în receptivitate, dispoziţie şi înţelegere.
7. Cunoştinţe noi, atât ştiinţifice cât şi neştiinţifice.

Între aceste şapte surse de ocazii de inovaţii există o interdependenţă  directă. Aceste şapte surse necesită o analiză separată, pentru că fiecare are caracteristicile sale distincte. Totuşi, nici o zonă nu este mai importantă sau mai productivă decât celelalte. Este tot atât de probabil ca inovaţiile majore să apară dintr-o analizare a simptoamelor schimbării (cum este succesul neaşteptat al unei schimbări considerate nesemnificative la produs sau stabilirea preţului), cum este probabil ca ele  să apară din aplicarea masivă a cunoştinţelor noi care rezultă în urma unei mari descoperiri ştiinţifice.

Ordinea în care vor fi discutate aceste surse nu este arbitrară. Ele sunt trecute pe o listă în ordine descrescătoare a siguranţei şi previzibilităţii, deoarece, contrar credinţei aproape generale, noile cunoştinţe şi, mai ales, noile cunoştinţe ştiinţifice nu sunt cele mai sigure sau cele mai previzibile surse de inovaţii de succes. În ciuda transparenţei şi importanţei inovaţiei bazate pe ştiinţă, aceasta este de fapt cea mai puţin sigură şi cea mai puţin previzibilă. Dimpotrivă, analiza acestor simptome ale schimbărilor de bază, ca succesul neaşteptat sau eşecul neaşteptat, comportă un risc şi un grad de nesiguranţă destul de scăzute. Iar inovaţiile care apar din acestea au cea mai scurtă perioadă de timp între începutul unei întreprinderi şi rezultatele sale, fie că sunt un succes, fie că sunt un eşec.

De asemenea, în opinia cercetătorului american P. Drucker principalele probleme de management care se impun a fi soluţionate în cadrul unei mici întreprinderi inovative sunt următoarele:

- concentrarea asupra unei pieţe;

- planificarea financiară, mai ales planificarea pentru banii şi capitalul necesar;

- alcătuirea unei echipe de conducere, chiar înainte ca noua întreprindere să aibă nevoie sau să şi-o poată  permite;

- luarea de către antreprenor a unei decizii cu privire la rolul său, domeniul de activitate şi sistemul de relaţii.

Concentrarea asupra unei pieţe  De obicei, când o mică firmă inovativă reuşeşte, aceasta nu se întâmplă pe piaţa pentru care a fost proiectată, iar produsele sau serviciile sunt pentru alţi consumatori decât cei stabiliţi. Dacă o mică întreprindere nu anticipează acest lucru şi, dacă nu se organizează ca să beneficieze de pieţele neprevăzute, dacă nu se concentrează asupra acestor pieţe, dacă nu se lasă condusă de acestea, nu va face altceva decât să creeze o ocazie pentru concurenţă.

Un produs absolut nou creează pieţe la care nimeni nu s-a gândit. Până în 1960 când a apărut primul aparat xerox, nimeni nu s-a gândit că ar avea nevoie de un copiator de birou. După cinci ani, nimeni nu-şi putea imagina că ar putea să se descurce fără un copiator.

Întreprinzătorul inovator are o viziune limitată. El nu vede decât domeniul cu care este familiarizat. Deşi antreprenorii cunosc utilitatea produsului creat de ei, daca apare o altă utilizare, au tendinţa să o respingă. De fapt, nu refuză să servească clienţii pe care nu şi i-au “planificat”, dar arată clar că aceştia nu sunt bineveniţi. Soluţionarea acestei probleme rezidă în “prospectarea pieţei”. Dar această soluţie are şi unele limite. Nimeni nu poate să facă prospectarea pieţei pentru ceea care este cu totul nou, care nu există încă pe piaţă. De aceea, micii antreprenori trebuie să pornească de la ideea că produsul (sau serviciul lor) poate să găsească clienţi pe pieţele la care nu s-a gândit nimeni, sau utilităţi pe care nimeni nu şi le-a imaginat atunci când se proiecta serviciul sau produsul respectiv, şi că poate să fie cumpărat de clienţi necunoscuţi acestei mici firme.

Dacă mica întreprindere inovativă nu se concentrează, de la început, asupra pieţei, poate să creeze o piaţă pentru un concurent. Peste câţiva ani “oamenii aceia” vor veni şi “ne vor lua piaţa” sau “oamenii aceia care au început să vândă unor clienţi de care nici n-am auzit” vor ocupa într-adevăr piaţa.

Într-o mică firmă inovativă nu este foarte dificil să te concentrezi asupra pieţei; ceea ce trebuie însă să se facă pentru aceasta, este contrar înclinaţiilor antreprenorului. El trebuie să caute sistematic atât succesul neprevăzut, cât şi eşecul neprevăzut.

Succesul neprevăzut. Întreprinzătorului îi este dificil să accepte succesul neaşteptat şi pentru faptul că toţi tindem să credem că ceva care durează destul de mult timp trebuie să fie “normal” şi să meargă aşa la infinit. Orice contrazice ceea ce am ajuns să considerăm ca o lege a naturii este respins ca ilogic, nesănătos şi anormal. De aceea, succesul neaşteptat poate să-l irite chiar pe întreprinzător.

Deseori, succesul neaşteptat nu este sesizat deloc. Nimeni nu-i acordă nici o atenţie, nimeni nu-l exploatează. Rezultatul inevitabil este că apare concurenţa care îl fructifică. Practic, orice întreprindere, indiferent de mărimea ei, are un raport lunar sau trimestrial. În prima parte sunt trecute zonele în care performanţele sunt sub aşteptări; se trec pe listă problemele şi deficienţele. Întreprinzătorul studiind aceste rapoarte, îşi concentrează atenţia asupra problemelor. Nimeni nu se uită măcar la zonele în care firma s-a descurcat mai bine decât se aştepta.

În caz că succesul neaşteptat nu este cantitativ, ci calitativ - cifrele de regulă, nici nu vor indica măcar succesul neaşteptat. Întreprinzătorul trebuie să privească orice succes neaşteptat cu întrebările:

• ce ar însemna pentru noi dacă l-am exploata?;
• unde ne-ar putea duce?;
• ce ar trebui să facem noi ca să-l transformăm într-o ocazie?.

Aceasta înseamnă, în primul rând, că întreprinzătorii inovator au nevoie de un anumit timp în care să discute succesele neaşteptate, iar, în al doilea rând, întotdeauna trebuie să fie cineva desemnat pentru a analiza un succes neaşteptat şi pentru a gândi  cum ar putea fi exploatat.

Eşecul neprevăzut. Eşecurile, spre deosebire de succese, nu pot fi respinse şi rareori trec neobservate. Dar, deseori, ele sunt văzute ca simptome ale ocaziei. În cazul în care, presupunerile pe care se baza un produs sau un serviciu, proiectarea lui sau strategia de piaţă, nu se mai potrivesc cu realitatea. Poate că respectivii consumatori şi-au schimbat valorile şi receptivitatea; în timp ce cumpără încă acelaşi “lucru” ei cumpără de fapt şi o “valoare” foarte deosebită. Sau poate că ceea ce a fost întotdeauna o singură piaţă s-a rupt în două sau în mai multe părţi, fiecare cerând ceva deosebit. Orice schimbare de acest fel este o ocazie de inovaţie. Micii antreprenori trebuie să-şi petreacă timpul pe piaţa respectivă cu clienţii sau cu proprii agenţi comerciali, să privească şi să asculte. 

Mica întreprindere inovativă trebuie să-şi dezvolte practici sistematice pentru a nu uita că “produsul” sau “serviciul” este definit de clienţi nu de producător. Pentru ca utilitatea şi valoarea produselor sau serviciilor să fie în folosul clienţilor este nevoie de o muncă continuă.

Cel mai mare pericol pentru mica firmă inovativă este acela de “a şti mai bine” decât consumatorul, ce ar trebui să fie produsul sau serviciul, cum trebuie cumpărat şi pentru ce trebuie folosit.

Planificarea financiară. Lipsa unei concentrări financiare corespunzătoare şi a politicilor financiare este cea mai mare ameninţare pentru mica întreprindere. Este o ameninţare, mai ales pentru micile firme care se dezvoltă rapid. Cu cât succesul este mai mare, cu atât mai primejdioasă este lipsa de planificare financiară. Rareori se întâmplă ca antreprenorii care pornesc mica afacere să nu cunoască nimic despre bani, dimpotrivă ei tind să devină lacomi. De aceea se axează pe profituri şi aceasta este marea greşeală, pentru că problema profiturilor ar trebui să fie ultima preocupare şi nu prima. Banii, capitalul şi controalele vin înaintea profiturilor, pentru că fără ele profitul este ficţiune, adică o notă contabilă făcută numai pentru a echilibra cheltuielile.

Mica întreprindere inovativă are nevoie de o analiză a cheltuielilor, de o prevedere a acestora şi de un management în acest domeniu. Antreprenorul trebuie să ştie, cu douăsprezece luni înainte, de ce sumă de bani are nevoie şi în ce scop. Având o perioadă de un an de zile la dispoziţie este întotdeauna posibil să se finanţeze nişte situaţii urgente. Dar, chiar dacă o mică întreprindere merge bine, este destul de costisitor de procurat bani repede, în timpul unei crize. Această situaţie abate specialiştii cheie ai firmei de la problemele lor în momentele cele mai critice. Aceştia îşi petrec timpul şi îşi consumă energia alergând de la o instituţie financiară la alta, fără să poată soluţiona şi problemele curente. Când din nou încep să se gândească la afaceri, au pierdut deja ocaziile majore.

Mica întreprindere inovativă care are succes îşi va depăşi structura capitalului. O regulă spune că o mică firmă îşi depăşeşte baza capitalului la fiecare creştere a vânzărilor cu 40% - 50%. După astfel de creşteri, se impune o nouă structură a capitalului. Pe măsură ce afacerea se dezvoltă, sursele particulare de fonduri, fie că sunt ale proprietarilor, fie că sunt ale familiilor lor nu mai corespund. Pe măsură ce afacerea se dezvoltă, structura existentă a capitalului devine un obstacol. Planificarea capitalului este o necesitate de supravieţuire pentru micile întreprinderi. Dacă o firmă care se dezvoltă îşi planifică realist cerinţele  de capital şi structura de capital pe o perioadă de trei ani, adică, îşi asumă cerinţe maxime, nu minime, ar trebui să nu aibă dificultăţi în obţinerea banilor de care are nevoie, atunci când are nevoie şi în forma în care are nevoie. Dacă o întreprindere aşteaptă până când se depăşeşte capitalul de bază şi structura capitalului, ea îşi pune în pericol supravieţuirea şi independenţa.

Alcătuirea echipei manageriale  Cauza multor falimentări ale micilor firme este deseori lipsa conducerii superioare. Firma s-a dezvoltat fiind condusă de una sau două persoane, şi are nevoie de o echipă managerială pe care, dacă nu o are, este deja prea târziu să o alcătuiască. În acest caz nu se poate spera decât în supravieţuire, dar firma va fi marcată pentru totdeauna.

Remediul este simplu: alcătuirea echipei manageriale trebuie făcută înainte ca să fie nevoie de ea. Dar mica întreprindere nu-şi poate permite o echipă managerială, fiindcă nu dispune de finanţele necesare pentru a plăti salarii corespunzătoare.

Din nou remediul este relativ simplu şi nu este nevoie decât de dorinţa  proprietarilor de a alcătui o echipă. Aceştia trebuie să se gândească la activităţile-cheie ale afacerii lor. Care sunt zonele specifice de care depind supravieţuirea şi reuşita acestei firme? Urmează apoi întrebarea “Care sunt activităţile la care mă pricep? Şi care sunt activităţile la care se pricep asociaţii mei?” Următoarea fază este reprezentată de întrebarea: “Care sunt activităţile pe care trebuie să ni le asumăm fiecare, în funcţie de capacitate? Ce i se potriveşte fiecăruia?”

Începe apoi alcătuirea echipei. Proprietarul trebuie să se autodisciplineze şi să nu manevreze oamenii şi problemele, dacă această activitate nu i se potriveşte. Poate că el ar trebui să se ocupe de noile produse şi de noua tehnologie, poate de sistemul operaţional, de producţie, de distribuţia fizică, sau poate de problemele financiare. În sfârşit, trebuie să se stabilească obiectivele pentru fiecare zonă. Cel care preia responsabilitatea unei activităţi cheie, trebuie să fie întrebat: “Ce poate aştepta această întreprindere de la dumneavoastră? Care vor fi responsabilităţile dumneavoastră? Ce intenţionaţi să faceţi şi când?”

La început este prudent ca echipa de conducere să nu fie stabilită oficial. Nu este nevoie să se dea funcţii, să se facă declaraţii sau să se plătească în plus. Toate acestea pot să aştepte o perioadă de timp. În acest timp, membrii echipei au multe de învăţat despre munca lor, despre felul în care vor lucra împreună. După doi sau trei ani, când mica întreprindere are nevoie de o conducere superioară, ea există deja.

În cazul în care nu se asigură o conducere superioară înainte să fie nevoie de ea, capacitatea de conducere a micii întreprinderi se va pierde înainte ca o echipă managerială să fie necesară. Întreprinzătorul va avea aşa multe răspunderi, încât sarcinile importante nu vor putea fi îndeplinite. În această situaţie nu există decât două posibilităţi. Prima este concentrarea atenţiei întreprinzătorului asupra unei zone (maxim două), care se potriveşte capacităţii şi intereselor sale. Acestea sunt, într-adevăr, zone cheie, dar nu sunt singurele importante, iar de celelalte nu are cine să se ocupe. În doi ani, zonele importante sunt date la o parte, iar viabilitatea afacerii este în pericol. Cealaltă posibilitate, mai rea, este ca întreprinzătorul să fie conştiincios. El ştie că oamenii şi banii sunt activităţi cheie de care trebuie să aibă  grijă. Să zicem că competenţa şi interesele antreprenorului se leagă de proiectarea şi dezvoltarea noilor produse, dar el se forţează să se ocupe de oameni şi de probleme financiare. Şi, pentru că nu este foarte dotat în nici un domeniu, ceea ce face el este foarte puţin. Trebuie să ia hotărâri pentru aceste domenii aşa că, din  lipsă de timp, el neglijează activităţile la care se pricepe, adică noua tehnologie şi noile produse. După o perioadă de timp, firma se va pomeni fără produsele de care  are nevoie, dar şi fără o conducere financiară şi de personal.

În primul caz, firma poate fi salvată, pentru că are produsele. Dar întreprinzătorul va fi înlocuit de cel care vine să salveze firma. În al doilea caz, tot ce se poate face este să se lichideze sau să se vândă firma.

Deci, o mică firmă inovativă  trebuie să formeze o echipă de conducere, înainte ca aceasta să fie necesară, înainte ca respectiva conducere să fie depăşită.  Antreprenorul trebuie să înveţe să lucreze cu colegii săi, să aibă încredere în oameni şi să-i considere răspunzători pentru ceea ce fac.

Determinarea rolului antreprenorului în viitorul afacerii  Pe măsură ce mica firmă se dezvoltă, rolurile şi relaţiile antreprenorilor se schimbă. Dacă proprietarii refuză să accepte această situaţie, afacerea poate da faliment. Sunt cunoscute multe cazuri când antreprenorii, care nu au dorit să se schimbe odată cu întreprinderea lor, au distrus şi afacerea şi sau distrus şi pe ei. Dar chiar dintre cei care acceptă faptul că trebuie să facă ceva, puţini ştiu cum să abordeze schimbarea rolurilor şi a relaţiilor.  Ei tind să înceapă cu “Ce îmi place să fac?”. Întrebarea corectă este: “De ce are nevoie, de acum încolo, întreprinderea din punct de vedere al conducerii?”. Această întrebare trebuie pusă ori de câte ori firma trece printr-o fază de dezvoltare sau de schimbare a direcţiilor sau caracterului, adică, schimbare a produselor, a serviciilor, a pieţelor, sau a oamenilor de care are nevoie. Următoarea întrebare pe care trebuie să şi-o pună întreprinzătorul este: “Ce pot eu să fac? La ce necesităţi ale firmei pot eu să răspund în mod onorabil?” După aceste întrebări urmează: “Ce vreau eu să fac, în ce cred? Pentru ce anume sunt dispus  să-mi sacrific timpul? Este aceasta o necesitate pentru firmă?”.

Un factor important pentru antreprenorul întreprinderilor noi sau în dezvoltare este: necesitatea unui sfat independent, obiectiv, din exterior. Este posibil ca mica întreprindere să nu aibă nevoie de un consiliu directoral. De cele mai multe ori, acest consiliu nu furnizează sfaturile de care are nevoie întreprinzătorul. Oamenii cu care acesta ar trebui să se sfătuiască în luarea unor decizii importante se găsesc foarte rar în cadrul întreprinderii respective. Cineva trebuie să provoace aprecierile antreprenorului cu privire la necesităţile întreprinderii şi la propria capacitate. Cineva care nu este implicat în problemă trebuie să pună întrebări, să revizuiască decizii şi să impună permanent satisfacerea necesităţilor de supravieţuire pe termen lung ale întreprinderii prin concentrarea asupra pieţei prin furnizarea unor previziuni financiare, prin crearea unei echipe de conducere funcţionale. Aceasta este o cerinţă importantă a conducerii antreprenoriale în micile întreprinderi.