Multă vreme, întreprinderea a fost considerată ca un ansamblu ce reunea conducători şi conduşi. Primii decideau strategia, ultimii executau (o puneau în aplicare). Această abordare, care corespunde concepţiei tayloriste, nu mai este valabilă astăzi. Nu putem ignora faptul că oamenii constituie o structură socială cu atitudini şi comportamente, cu relaţii de forţă care necesită un efort considerabil şi îndelungat în timp asupra reuşitei sau eşecului proiectelor firmei. Este o dimensiune pe care managementul strategic încearcă să o integreze în raţionament.
Importanţa atribuită procesului socio-politic* de formulare a strategiei rezidă, în fapt, în recunoaşterea în ultimul timp, de către specialiştii în management, a întreprinderii ca sistem politic, deci atât ca spaţiu de exercitare a puterii cât şi ca agent, ca unitate dispunând de putere în raport cu mediul înconjurător, precum şi a impactului deloc neglijabil al raporturilor de putere şi presiunilor social-politice interne şi/sau externe asupra funcţionării întreprinderii.
Cererea formulată de personalul firmei privind o mai bună informare sau participare la luarea deciziilor, presiunile exercitate de diferite grupuri de toate felurile (sindicate, ecologişti, stat etc.) precum şi jocul personal al membrilor firmei sau al diferitelor grupuri informale îşi vor pune amprenta asupra realizării efective a strategiei (figura nr. 2.1. ).
În consecinţă, demersul de formulare a strategiei va trebui să ţină cont de acest aspect, dimensiunea “politică“ (care are în vedere persoana sau grupul cu influenţă asupra demersului strategic şi pe are îi vom numi “stakeholderi”, în comparaţie cu cea “economică“, care are în vedere aspectele formale analitice, obiective ale mediului şi firmei, aspecte considerate ca fiind neutre), ca şi cea precedentă, se axează pe răspunsurile la patru întrebări fundamentale:
- Care sunt stakeholderii în prezent?
- Ce pot aceştia face?
- Ce se poate face cu sau împotriva lor?
- Ce se decide a face?
Găsirea răspunsurilor la aceste întrebări implică parcurgerea sistematică a mai multor etape, şi anume:
- Identificarea stakeholderilor, adică ansamblul de grupuri, indivizi, organizaţii, firme cu care firma este în interacţiune. De exemplu, acţionari, asociaţii ale consumatorilor, sindicate, organisme ale statului, persoane importante şi influente din cadrul firmei sau din lumea politică pot face parte din stakeholderii ce pot exercita o influenţă asupra destinului firmei.
- Analiza dinamică a legăturilor între stakeholderi şi firmă. Această analiză are drept scop evaluarea influenţei pe care fiecare stakeholder poate să o aibă asupra firmei şi estimarea evoluţiei acestei influenţe. În urma acestei analize se vor putea desprinde anumite concluzii privind posibilităţile şi riscurile cu care firma poate fi confruntată.
Aceste prime două etape răspund la prima întrebare “Care sunt stakeholderii în prezent?”
- Evaluarea sistemului politic al stakeholderilor. Prin sistem politic desemnăm reţelele de relaţii, influenţă şi conflicte potenţiale ale căror evoluţii vor permite firmei să estimeze limitele şi punctele forte. De exemplu, existenţa unor lupte pentru putere în cadrul anumitor firme concurente relevă un punct slab al acestora, care va trebui exploatat.
- Anticiparea reacţiei stakeholderilor. În cadrul acestei etape se va efectua o evaluare a consecinţelor politice ale implementării strategiei “economice” definită anterior. În prealabil, se va anticipa care ar putea fi reacţia diferitelor categorii de stakeholderi faţă de obiectivele şi strategia adoptate de firmă, ce coaliţii ar putea rezulta în urma aplicării strategiei adoptate.
Etapele C-D răspund celei de-a doua întrebări: “Ce pot face stakeholderii?”
- Căutarea independenţei strategice. Întrebarea care se ridică este: “Ce poate face firma prin forţele proprii fără a recurge la alţi stakeholderi?”. Răspunsul la această întrebare ne arată care este gradul de independenţă al firmei, respectiv până unde se va putea descurca prin mijloace proprii şi de unde ea va trebui să negocieze ajutorul oferit de diverşi “actori”.
- Selectarea aliaţilor. Având stabilit ceea ce poate face ea însăşi, firma va trebui să găsească printre diverşii stakeholderi care sunt cei care pot înlesni realizarea obiectivelor sale şi care o pot ajuta în faţa unei ameninţări.
Parcurgerea etapelor E-F acoperă răspunsurile la a treia întrebare: ”Ce se poate face cu sau împotriva diverşilor stakeholderi?”
- Formularea strategiei “politice”. În cadrul acestei etape se vor identifica acţiunile care vor permite realizarea unui câştig în urma punctelor forte şi a competenţelor particulare ale coaliţiilor efectuate de firmă sau ca urmare a punctelor slabe ale opoziţiei. De asemenea, se vor stabili măsurile necesare pentru înlăturarea eventualelor puncte slabe ale diferitelor coaliţii.
- Anticiparea reacţiilor oponenţilor. În momentul aplicării strategiei “politice”, “stakeholderii ostili” vor reacţiona. Pentru ca firma să poată interveni rapid este necesară o previziune a reacţiilor posibile ale opozanţilor. Ca şi în cazul strategiei “economice” şi în această situaţie pot fi stabilite diferite strategii “politice” de contingenţă. De exemplu, în cazul unei strategii de fuziune se poate face previziunea că nici personalul, nici sindicatul şi nici managementul din cadrul firmei nu se vor opune realizării acestei fuziuni. Dar, se poate, de asemenea, previziona că vor exista opozanţi în cadrul firmei cu care se efectuează fuziunea, fapt ce poate pune în pericol realizarea strategiei de fuziune.
Aceste ultime etape răspund la ultima întrebare pusă iniţial: “Ce se decide a face?”.
Procesul politic de formulare a strategiei firmei, descris anterior, este un demers paralel celui precedent, de elaborare a “strategiei economice”. Aceste două demersuri sunt complementare în măsura în care, independent de raţionamentul “economic”, strategia “economică” nu poate fi concretizată decât ţinând cont de oamenii care compun firma şi cu ajutorul sau atitudinea neutră a “actorilor” externi firmei.
* Termenii “politic” şi “economic” sunt utilizaţi de unii autori într-o accepţiune oarecum puţin diferită de cea obişnuită. Dimensiunea politică cuprinde tot ceea ce este legat de influenţa oamenilor, a grupurilor de indivizi, în tentativele lor de control sau de exercitare a puterii asupra destinelor întreprinderii.