Comunicarea esopică reprezintă acţiunea prin intermediul căreia anumite fapte sau evenimente ce nu pot fi aduse la cunoştinţa cuiva în mod direct sunt comunicate în mod indirect prin intermediul unor fabule, maxime, cugetări, analogii, aluzii. Prin această tehnică, în locul personajelor reale sunt folosite personaje imaginare (de obicei, înlocuirea lor cu nume de animale).
Comunicarea esopică a fost folosită în special în sistemele totalitare de către cei din structurile puterii şi care doreau să transmită informaţii doar unui cerc restrâns de persoane, care ştiau să decodifice aceste mesaje. Sensul unui cuvânt anume, respectiv al unei fraze, depinde de cuvântul sau fraza în sine, dar şi de contextul situativ anume în care au fost lansate. Nu este pur şi simplu suma unor cuvinte sau sunete înşirate după anumite reguli. Relaţia dintre cuvintele unei fraze este una interactivă.[1] Astfel, o anume frază (ex. ,,Guvernul este prost şi ar trebui înlocuit”) rostită sau scrisă într-o democraţie este un lucru firesc, iar într-o dictatură poate să pericliteze viaţa autorului. Tocmai în statele totalitare, limbajul care se foloseşte, de aluzii, fabule sau analogii, comunicarea esopică (după autorul grec de fabule Esop, sec. VI î.d.Ch.) are o importanţă deosebită. Prin comunicarea esopică se circumscriu două moduri de comunicare diferite: pe de o parte procedura unor guverne de a transmite unele informaţii către un cerc restrâns de ,,iniţiaţi”, pe de altă parte o tehnică de comunicare a unor jurnalişti folosită pentru evitarea unor reglementări oficiale de limbaj, interdicţii etc. În ambele cazuri se urmăreşte sau se poate urmări crearea unor bariere de comunicare, ce îşi au originea în nivelul de cultură, respectiv în cunoştinţele celor iniţiaţi. Decodarea comunicării esopice în ziare presupune stăpânirea unor tehnici speciale de citire (să ne reamintim de ,,cititul printre rânduri” din perioada comunistă), precum şi cunoaşterea unor coduri complexe, care presupun un anumit nivel de cultură.
Comunicarea esopică, în sensul al doilea, se foloseşte pentru a evita/ocoli reglementările oficiale ale limbajului şi ale cenzurii. Discutarea temelor tabu prin metoda circumscrierii temelor tabuizate a avut loc adesea prin intermediul analogiilor istorice. De exemplu: înaintea Revoluţiei franceze, critica la adresa Curţii regale era mascată cu ajutorul discuţiilor despre China.
O stratagemă a comunicării esopice, folosită cu succes de scriitorul german Egon Erwin Kisch, a reprezentat-o exprimarea unei informaţii sub forma unei dezminţiri. În opoziţie cu limbajul esopic, prin intermediul căruia se doreşte înţelegerea conţinutului unui mesaj, prezentat într-o anumită formă, limba de lemn are drept scop exact inversul, adică mascarea anumitor evenimente sau învăluirea în incertitudine, într-o ,,ceaţă” a limbii şi a frazelor fără sfârşit (vezi Françoise Thom, Limba de lemn, Studiu introductiv de Sorin Antohi. Traducere de Mona Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
[1] Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării,Editura Presa Universitară Clujeană,1998, p.18.