Participarea la viaţa unui grup este determinată de trăsăturile de personalitate ale fiecărui individ, care, la rândul lor, sunt determinate de moştenirea ereditară, mediul familial, mediul cultural, apartenenţa socială şi experienţa trăită. În opinia cercetătorilor Hellriegel, Slochum Jr. şi Wodman citaţi de Boboc (2003, vol. 1, p. 91), personalitatea depinde de pattern-ul temperamental dominant şi condiţionează coerenţa
comportamentului. Parabola pe care Alfred Adler o foloseşte pentru a descrie temperamentele fundamentale este elocventă (ibid., p. 93). Astfel, dacă diferiţi oameni întâlnesc o piatră în calea lor ei vor reacţiona diferit: colericul va arunca piatra cât colo - enervat că cineva îndrăzneşte să-i bareze drumul, sangvinul o va ocoli cu atenţie, melancolicul se va gândi la tot felul de lucruri rele în legătură cu obstacolul care-i stă în cale, iar flegmaticul probabil n-o va observa.
În grup, fiecare dintre participanţi îşi asumă, dintr-o panoplie generoasă, rolul care
- se potriveşte cel mai bine (Kreitner şi Kinicki apud Boboc, 2003, p. 97): unul dintre rolurile legate de sarcină (iniţiator, furnizor/consumator de informaţii, furnizor/consumator de opinii, elaborator, coordonator, orientator, evaluator, energizator, tehnician procedural, înregistrator) sau unul dintre rolurile de menţinere (încurajator, armonizator, facilitator de compromisuri, protector, standardizator, comentator, transmiţător). Deşi pot exista rezerve faţă de acurateţea denumirii unora dintre aceste roluri, lista ne oferă prilejul de a constata că, potrivit personalităţii fiecăruia, într-un grup se vor reuni, de regulă, oameni diverşi cu valenţe complementare. Diversitatea reprezintă o şansă de dezvoltare, dar şi o provocare pentru existenţa oricărui grup.
Printre fenomenele caracteristice vieţii de grup se numără şi aşa-numitul efect PIP (PIP - primus inter pares în limba latină, adică primul între egali), conform căruia unii dintre participanţi se arată mai conformi cu normele grupului decât alţii şi se grăbesc să le arate superiorilor lor acest lucru pentru a fi mai bine văzuţi (Boboc, 2003, p. 103).
Caracteristic membrilor grupurilor este comportamentul prosocial, care reprezintă conduita pozitivă, constructivă, de ajutor social, în opoziţie cu comportamentul antisocial.
David Myers (apud Boboc, 2003, p. 104) consideră că menţinerea conformităţii îşi are originile în exerciţiul pe care fiecare individ îl face în perioada şcolarităţii; deşi afirmaţia apare în opinia lui Ion Boboc ca fiind o prejudecată, considerăm că, pentru cei mai mulţi dintre noi, conformitatea „se învaţă“ la şcoală. Multora dintre elevi şcoala li se pare o lungă cursă cu grele şi obsesive obstacole, dar după absolvirea ei constatăm că multe dintre automatismele deprinse în şcoală rămân statornice şi urmează a fi aplicate şi în activitatea profesională ulterioară.
În context, L.E. Byork sugerează (apud Boboc, 2003, p. 165) că „organizaţia formalizează comportamentul fiecărui individ pentru a-i reduce variabilitatea, iar la sfârşit pentru a-l controla“.
Variabilele de care depinde comportamentul de grup sunt: mărimea grupului, natura sarcinii, mediul, rolurile individuale, normele, motivaţia membrilor, gradul de coeziune şi felul conducerii.
Nu există o reţetă unică pentru mărimea unui grup. Dacă numărul membrilor este mic (3 - 5 persoane) resursele combinate ale membrilor sunt limitate, dar îndrumarea şi controlul din partea conducătorului pot fi prompte şi eficace. Comunicarea dintre participanţi este facilă şi rodnică. La grupurile mari (zeci de persoane), avantajele constatate la grupurile mici dispar, dar cresc şansele de găsire a soluţiei optime; în acesta caz, se pot obţine rezultate bune doar dacă sarcina este bine structurată, rolurile bine delimitate şi dacă există un anume grad de complementaritate a participanţilor. La grupurile mici şi puternice sustragerea este practic absentă, ceea ce nu se întâmplă la grupurile mari. La grupurile mici facilitarea socială, implicarea şi gradul de coeziune au cote deosebit de înalte. La grupurile mari există pericolul formării subgrupurilor şi a manifestării mai libere a devianţilor.
V.A. Graicunas a propus următoarea formulă pentru a calcula numărul interacţiunilor posibile (R) dintre manager şi membrii unui grup (apud Cole, 2000, p. 84):
R = n (2n-1 + n -1), în care n este numărul de subordonaţi.
Dacă n = 3, R = 18, iar dacă n = 5, R = 100!
Una dintre concluziile modelului de calcul prezentat este aceea că numărul subordonaţilor limitează drastic aria de control a managerului. Chiar bine intenţionat fiind, acesta nu poate interacţiona cu toţi subordonaţii într-o perioadă rezonabilă de timp.
- Tuckman (1965) este autorul tabloului cadru al evoluţiei în timp a unui grup. Îl reproducem aici după G.A. Cole (2000, p. 85).
Etapa 1 - Formarea. Se află cât mai multe lucruri despre sarcini, reguli şi metode; se dobândesc informaţii şi resurse, grupul se bazează pe lider.
Etapa 2 - Răbufnirea (confruntarea). Apar conflicte interne; membrii grupului resping în plan emoţional sarcina trasată.
Etapa 3 - Normarea. Conflictele sunt soluţionate şi apare cooperarea; se face schimb de opinii şi se elaborează noi standarde (norme) de comportament.
Etapa 4 - Funcţionarea. Se realizează munca în echipă. Rolurile sunt flexibile; se identifică şi se pun în practică soluţii.
Etapa 5 - Destrămarea. Echipa se dezintegrează. Membrii grupului se pregătesc pentru noi roluri.
Coeziunea este expresia legăturilor puternice dintre membrii grupului. Fără să fie un semn particular, coeziunea cunoaşte dinamica ansamblului însuşi, în acord cu gradul de maturitate al acestuia: formare, consolidare şi destrămare.
Factorii care contribuie la creşterea coeziunii grupului sunt (ibid., p. 87): similitudinea activităţilor, proximitatea fizică, sistemul de muncă, structura sarcinii, mărimea grupului (mai ales la grupurile mici), ameninţările externe, perspectiva recompenselor, stilul de conducere al managerului şi caracteristicile sociale comune (vârstă, sex etc.). Dacă liderii formali şi informali ai grupului se opun tendinţei de schimbare, coeziunea nu poate fi şubrezită. Dacă liderii dezbină pentru a stăpâni, vor contribui esenţial la destrămarea grupului.