Pin It

Principiile pe care trebuie să se sprijine managerii sunt riguroase: a fi proactiv, a avea puterea de a anticipa, a gândi şi pentru partenerul de afaceri, a studia continuu, a învăţa prin a-i asculta pe alţii, a lupta pentru conjugarea eforturilor, a fi creativ, a fi responsabil, a fi ager şi altele. Să remarcăm că înşiruirea de mai sus se găseşte în sfera lui a fi, şi nu în sfera lui a avea. Aceasta poate fi definiţia sintetică a conducătorilor; ei sunt, nu caută a fi prin a avea.

Analiza descriptivă a comportamentelor liderilor a început prin stabilirea unei liste de posibile comportamente asociate cu conducerea - planificarea, stabilirea politicii grupului, stabilirea sistemului de recompense şi sancţiuni, asumarea responsabiliţii ş.a., dar această listă a crescut atât de mult încât cercetorii s-au văzut nevoiţi să reducă varietatea tipurilor de acţiune la câteva dimensiuni-cheie. În final, s-a ajuns la patru
dimensiuni: consideraţia faţă de colaboratori, structurarea sarcinii, dezvoltarea producţiei şi sensibilitatea faţă de natura umană. Din aceştia, primii doi par a fi cei mai importanţi.

Consideraţia presupune orientarea spre relaţie, menţinerea unităţii grupului.

Structurarea presupune orientarea spre sarcină, pe producţie, atingerea scopurilor.

În multe grupuri organizate formal, rolul liderului este construit explicit pe structura grupului. Dar, într-un grup cu structură nedefinită, rolul de lider trebuie să se formeze.

După cum se poate observa, întrebarea cum să te comporţi într-un post de conducere este o întrebare importantă a leadership-ului. Sadler notează (1995, p.171):

Pe lângă faptul că trebuie să ai combinaţia perfectă de aptitudini şi experienţă, aceasta este întrebarea cea mai importantă. Noi nu putem ignora realitatea puterii şi politicii, un ingredient inevitabil al oricărei afaceri, mai ales pentru cei suficient de capabili şi ambiţioşi încât să fi ajuns la nivel de conducere. Aceasta înseamnă că succesul este foarte strâns legat de supravieţuire. În cele mai multe situaţii comerciale, oamenii vor o slujbă bună - dar mai vor şi să supravieţuiască (excepţie făcând cazurile care negociează o pensionare de aur).

Iată, mai jos (Figura 4.2, adaptare după Piolle, 2001, p. 44), o scala comportamentală managerială exprimată prin verbe curent folosite; notele cele mai mari ale grilei sunt ale managerilor de succes.

a se proteja, a ormerilor.anticipa a reflecta, a crea a rectifica, a ameliora, a rezolva a face o expertiză, a reflecta metodic a găsi o soluţie intermediară a-şi recunoşte responsabilitatea a dovedi, a da seamă, a argumenta a denunţa

a-şi declina responsabilitatea a se deroba de responsabilităţi

Figura 4.2

Pe lângă voinţa de a conduce, dorinţa de a avea putere, ambiţia personală şi interesul, cei care conduc o fac şi în virtutea nevoii de a-şi mări prestigiul (Moscovici,
2001, p. 172). Iar prestigiul confirmat se răsfrânge şi asupra celor conduşi, cei care speră că aura conducătorului îi va cuprinde şi pe ei. Altfel spus, este vorba de un principiu mimetic şi de contaminare. Mimând comportamentul liderilor şi căutându-le proximitatea se simt ei înşişi atinşi de carismă, influenţă şi prestigiu.

Conducerea nu este o treabă uşoară, ne asigură Serge Moscovici (ibid., p. 176). Logica este simplă: dacă cei conduşi ar accepta supunerea nu ar exista probleme; dar ei, ba se răzvrătesc, ba sunt apatici şi cum cei care conduc au ezitări, tabloul atitudinal şi comportamental este deja bogat şi dificil de descris.

Aşa cum ne asigură specialiştii, personalitatea unui individ nu poate fi privită doar ca sumă a trăsăturilor sale, emanând doar din sine; Adrian Neculau (1999, pp. 109-110) îl citează pe Pierre Janet (1929) care spunea: „personalitatea reprezintă un ansamblu de operaţii, de acte mici şi mari, care servesc individului pentru a construi, menţine şi perfecţiona unitatea şi distincţia sa faţă de restul lumii“. Verbele pe care autorul le foloseşte pentru definirea personalităţii sunt active, au concreteţe, nu sunt simple atribute, trăsături sau etichetări. Constatăm că perspectiva constructivistă asupra personalităţii a înlocuit teoria trăsăturilor.

Personalitatea care se construieşte pe sine este strâns legată de comportament. Sarah Hampson (ibid., p. 111) identifică componentele acestei construcţii:

  1. a) comportamentul pe care Actorul, ca individ biologic distinct, îl aduce pe scena socială; b) semnificaţiile pe care le ataşează acestui comportament actorul însuşi şi c) semnificaţiile ataşate comportamentului actorului de către ceilalţi.

Adrian Neculau susţine şi convinge în lucrarea citată (idem) că materia primă a personalităţii este comportamentul şi că expresiile acestuia trebuie încărcate cu semnificaţie socială pentru a fi receptate de ceilalţi actori. Observăm, deci, că personalitatea unui individ este construită prin efort propriu în context social, dar recunoaşterea ei, consacrarea ei, o fac sau nu o fac cei din jur.

Cele de mai sus conduc, logic, la concluzia că personalitatea unui individ nu se exprimă decât într-o situaţie dată, faţă de actori activi şi atenţi, dornici ei înşişi să se identifice şi afirme. Despre teoria situaţionistă asupra personalităţii, Neculau scrie (ibid., p. 115):

Relevante nu sunt dispoziţiile ca „introversiunea-extraversiunea“ sau „anxietatea“, ci cogniţiile, care trebuie să funcţionaze ca mediatori între modificările mediului şi comportament, ca „aptitudini discriminative“. Parametrii esenţiali ai acestei teorii sunt: competenţele individului de a „construi“ forme deosebite de comportare în condiţii corespunzătoare, „aşteptările“ sale faţă de anumite evenimente, valoarea pe care o posedă, „consecinţele“ pentru persoana care acţionează şi sistemul autoregulator al individului.