Management

Din perspectiva intenţiilor titularului puterii, Franşois Chazel pleacă de la înţelegerea puterii drept „capacitatea unui individ de a ajunge la rezultatele urmărite“ (1997, p. 220). Deşi concisă, definiţia de mai sus nu instrumentalizează puterea, aşa încât Chazel îl invocă pe T. Hobbes, pentru care puterea unui om „constă în chiar mijloacele prezente necesare obţinerii oricărui bun aparent viitor“. Această abordare aduce puterea în strânsă legătură cu acţiunea. Considerăm că cele două perspective sunt complementare pentru că ne oferă prilejul să constatăm că individul la care ne referim intenţionează să modifice o stare sau cursul unui proces şi acţionează în consecinţă. Această logică a exprimării puterii este modelată chiar pe structura binomului atitudine-comportament.

Particularităţile asupra căruia se orientează studiul citat sunt şi de altă natură: este vorba de puterea de a face ceva şi de puterea asupra cuiva. În al doilea termen este vorba de puterea de a afecta pe cineva şi chiar de a-l folosi ca mijloc pentru acel a face din primul termen.

Puterea poate fi considerată ca un atribut al cuiva, ca o capacitate a lui, dar şi ca expresie a relaţiei acestuia cu un altul.

În cele două aspecte ale ei puterea este relativă. Această afirmaţie se referă la existenţa unei arii de cuprindere a puterii, zona ei de de acoperire, dar şi la intensitatea ei, la efectul pe care îl are exercitarea ei.

Abordările prezentate ne îndreptăţesc să afirmăm că relaţia de putere este asimetrică; A ordonă, sugerează, sfătuieşte, iar B execută, acceptă, reflectează. Dar puterea lui B - pentru că ea există - este dată de posibilitatea de a reacţiona atipic; el se poate răzvrăti, nega, opune sau poate încerca să se ridice deasupra lui A. Totuşi, relaţia de comandă-supunere este cea pe care ambele părţi o găsesc, cel puţin la momentul dat, ca fiind acceptabilă.

Exercitarea puterii este un act conştient, premeditat; cu toate acestea, „chiar în absenţa intenţiei declarate şi, cu atât mai mult, a orice ar putea semăna unui ordin din partea lui A, B adoptă un comportament ce răspunde aşteptărilor efective ale acestuia“. B a anticipat astfel posibilele consecinţe negative pe care le-ar fi declanşat A faţă de un mod de comportament ce nu ar fi întrunit aşteptările acestuia din urmă. Carl Friedrich susţine că acest comportament se supune „regulii reacţiilor anticipate“ (ibid., p. 223).

Exercitarea puterii de către subiectul A se poate realiza în două moduri: prin modificarea situaţiei în care se află subiectul B, asupra căruia se exercită puterea şi prin încercarea lui A de a modifica intenţiile lui B (ibid., p. 231). Autorul pune în evidenţă ramificaţiile acestor abordări. Astfel, dacă A decide să acţioneze asupra situaţiei lui B, îi poate oferi acestuia recompense materiale în schimbul unui comportament desirabil lui A sau, dimpotrivă, îl poate ameninţa cu aplicarea unor sancţiuni în caz de nesupunere. Dacă

A optează pentru încercarea de a modifica intenţiile lui B, are de ales între variantele: a-l convinge pe B de avantajele supunerii sau, dimpotrivă, de a-i aminti de normele căruia trebuie să se supună. Din tabloul prezentat rezultă că există două variante motivaţionale cu încărcătură pozitivă şi două cu încărcătură negativă. Modelul de mai sus îi aparţine lui D. Wrong; Chazel, care-l citează pe Wrong (1997, p. 223), care aduce în faţa cititorului un tablou complet al „sancţiunilor“ care pot fi aplicate subiectului asupra căruia se exercită puterea. Îl prezentăm în Tabelul 4.1.

Comentariile care decurg din studiul acestui tablou pot servi cu prisosinţă celor care conduc organizaţii; gestionarea puterii nu înseamnă numai motrivare negativă.

Puterea este un proces interpersonal, care reprezintă capacitatea unei persoane de a exercita influenţă asupra altora. Indivizii la care se manifestă nevoia de putere ca factor motivator sunt dinamici, competitivi şi eficienţi, caută să ocupe funcţii de conducere şi sunt preocupaţi de obţinerea dreptului de a purta simbolurile puterii. Cei asupra cărora se exercită puterea pot dovedi angajament entuziast, complinaţă (angajament moderat) sau rezistenţă.

Influenţa este un act intenţional, prin care un individ încearcă să-i determine pe alţii să urmeze un anumit drum, să facă un anumit lucru sau să gândească într-un anume fel.

Autoritatea (puterea legitimă) este dreptul de a folosi puterea în vederea orientării sau modificării comportamentului altora. Autoritatea are caracter obiectiv, se bazează pe norme (inclusiv legate de ierarhie) şi pe conformitatea executanţilor.

Înţelesul cuvântului putere variază de la un om sau altul. Unii autori sunt de părere că acest termen ar trebui rezervat pentru formele coercitive, nelegitime sau de influenţare socială, cum ar fi ameninţarea sau pedeapsa. Alţii rezervă termenul pentru lideri sau pentru figurile autoritare din grup, sugerând că puterea se află în mâinile celor care controlează resursele.

În ciuda acestor ambiguităţi cele mai multe definiţii ale puterii fac referire la schimbări comportamentale sau psihologice determinate de procesele de influenţare socială.

Kurt Lewin afirmă că „volumul“ de putere pe care persoana A îl are asupra persoanei B depinde de forţa pe care A o poate exercita asupra lui B şi de abilitatea lui B de a rezista presiunii lui A, sau

(maximum de forţă pe care A îl poate exercita asupra lui B)

Puterea lui A/B = --------------------------------------------------------------------------------

(maximum de rezistenţă pe care B îl poate opune lui A)

Nevoia de exercitare a puterii se traduce prin acţiuni care vizează schimbarea comportamentului subordonaţilor în vederea atingerii unor scopuri oneste pentru organizaţie, întrajutorare, control, îndrumare, consolidarea propriei reputaţii şi preocupare pentru îmbunătăţirea imaginii de sine etc.

Zahirnic şi Căpâlnar citaţi de Buzărnescu (1999, p. 33) au stabilit o interesantă formulă privind substanţa conducerii (C):

C = f (p, a), cu condiţia ca p > a ceea ce înseamnă că actul conducerii este funcţie atât de putere cât şi de autoritate. Deşi autorii citaţi nu fac precizări, considerăm că este vorba de puterea deontică şi de autoritatea epistemică.

Peter Drucker (apud Jack Beatty, 1998, p. 99) face observaţia: „se pune problema legitimităţii autorităţii manageriale într-o epocă în care proprietarii nu conduc (şi nu pot s-o facă) marile corporaţii“.

Este lesne de înţeles cât de important era ca administratorii sistemelor sociale să- şi pună în valoare puterea într-o manieră etică şi să găsească raţiuni pentru a pune în valoare şi creativitatea subalternilor. Dar, de multe ori, implicarea acţionarilor şi a salariaţilor în stabilirea obiectivelor orgnizaţiilor a fost şi este considerată utopică sau neproductivă.

De cele mai multe ori, puterea este considerată drept marca prestigiului. Încercând să răspundă la întrebarea ce-i deosebeşte pe conducători de oamenii obişnuiţi?, Serge Moscovici constată că nici darurile oratorice, nici tinereţea, nici frumuseţea, nici forţa fizică şi nici inteligenţa nu sunt de ajuns pentru a-i aşeza deasupra supuşilor lor;

„elementul care depăşeşte în strălucire credinţa şi curajul, trăsătura inefabilă, dar eficientă, se numeşte prestigiu“ (2001, p. 129). Prestigiul este condiţia oricărei puteri pentru că el înglobează curajul, dar şi convingerea iradiantă (ibid., p. 131). Iar cei care-i venerează pe conducători se defulează prin a-i şi repudia, în acelaşi timp, pentru simplul fapt că sunt nevoiţi să-i urmeze. În opinia autorului citat, există un prestigiu al funcţiei şi un prestigiu al persoanei. În timp ce primul este marcat prin simboluri (uniforme, însemne, diplome, poziţii marcate în organigrame, ceremonii etc.), cel de-al doilea emană din persoana însăşi, persoană care captivează, seduce, farmecă.

Ca instrument al puterii, prestigiul trebuie exersat, cultivat, disciplinat şi abia apoi exploatat spune Moscovici. Semnele exterioare ale prestigiului sunt: ţinuta corpului, stilul precis şi imperativ al cuvântului, simplitatea judecării şi rapiditatea deciziilor, dar şi facultatea de a capta şi comunica emoţia, seducţia manierelor frumoase, darul formulei percutante, pricepere pentru puneri-în-scenă grandioase, toate menite să aprindă imaginaţia. Plata pentru această aureolă este nevoia de a-şi gestiona şi apăra propriul prestigiu, conducătorii tinzând a se rupe de colectivităţile în fruntea cărora se află (ibid., pp. 132-133). Ieşirea conducătorilor de sub spectrul prestigiului este bruscă, odată cu primul insucces vizibil.

Există numeroase variante comportamentale care favorizează dobândirea puterii (Zorlenţan, 1996, p. 217): atacarea şi blamarea concurenţilor, utilizarea restrictivă a informaţiilor, construirea unei imagini de conducător, dezvoltarea surselor de putere (calităţi personale, competenţa), măgulirea sau alianţa cu cei puternici, crearea de obligaţii din partea altora etc.