1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Creativitatea se manifestă totdeauna într-o activitate oarecare, dar rare­ori un om este creator în mai multe domenii de activitate, atît din motivul că dispoziţiile şi capacităţile aceluiaşi om nu sînt egale între ele, cît şi pentru că afirmarea în orice domeniu necesită, adeseori, o pregătire îndelungată, anumi­te condiţii social-educative favorabile.

  1. A. Taylor distinge, pe baza analizei valorii produselor creative, cinci niveluri ierarhice de creativitate.

Primul nivel îl constituie creativitatea expresivă. Exemplu de creativitate expresivă sînt desenele spontane ale copiilor. Caracteristicile acestor produse, prin extensie - ale creativităţii expresive, sînt nu abilitatea, originalitatea, cla­ritatea, valoarea, ci spontaneitatea şi libertatea de expresie. Se consideră, pe de o parte, că, cu cît mai mult se oferă copilului posibilitatea de a fi spontan şi indiferent, cu atît mai creator va fi mai tîrziu, iar pe de altă parte, că sînt deo­sebit de dăunătoare pentru dezvoltarea creativă a copilului aprecierea critică a desenelor acestuia (că nu ar semăna cu nimic, că n-ar fi colorate adecvat, că n-ar avea proporţii corespunzătoare etc.).

Al doilea nivel îl constituie creativitatea productivă. În acest stadiu, in­dividul, însuşindu-şi anumite informaţii şi tehnici, a ajuns la un nivel nou de îndemînare şi de realizare a unui produs ştiinţific sau artistic finit. Acum se remarcă tendinţa spre restrîngerea şi controlarea jocului liber şi spre dezvolta­rea unor tehnici, a unor priceperi necesare producerii de lucruri finite.

Al treilea nivel este creativitatea inventivă. Ea constituie ingeniozitatea acţiunii cu materiale, tehnici, metode. Creativitatea inventivă implică flexi­bilitatea în perceperea de relaţii noi şi neuzuale între părţi anterior separate.

Această formă nu contribuie, însă, direct la elaborarea de idei fundamentale noi, care sînt produsul unei creativităţi de ordin superior, ci doar la o nouă utilizare a unor elemente vechi.

Al patrulea nivel - creativitatea inovatoare - este întîlnit la un număr mai restrîns de persoane. Acest tip de creativitate implică modificarea sem­nificativă a principiilor care stau la baza unui întreg domeniu al ştiinţei, artei etc. şi necesită o remarcabilă aptitudine de conceptualizare abstractă. Realiza­rea acestei performanţe este posibilă atunci cînd principiile fundamentale sînt înţelese la un nivel care să permită o transformare fundamentală, o îmbunătă­ţire prin modificare, o inovaţie.

Al cincilea nivel - creativitatea emergentă (imprevizibilă) - este cea mai înaltă şi cea mai rară formă. În acest caz, sînt dezvoltate, la nivelul cel mai abstract şi mai profund, principii sau ipoteze cu totul noi, în jurul cărora se dezvoltă noi şcoli.

  1. Taylor menţionează că persoanele cu un nivel superior de creativi­tate nu parcurg, obligatoriu, toate nivelurile.

La creativitate contribuie toate procesele psihice, începînd cu senzaţiile şi percepţiile şi terminînd cu afectivitatea şi voinţa. Este, deci, o proprietate a în­tregului sistem psihic uman, care se prezintă ca un laborator ce prelucrează in­formaţia astfel încît ajunge să elaboreze noi modele cognitive şi imagistice. M. Golu pune creativitatea în raport cu emergenţa sistemului psihic uman (SPU).

În psihologia românească se cultivă modelul bifactorial al creativităţii, prin care este explicată emergenţa SPU. Cele două categorii de factori sînt:

  1. Vectorii, termeni prin care sînt reunite toate stările şi dispozitivele energetice ce incită la acţiune şi raportare preferenţială, şi anume: necesităţi­le, motivele, scopurile, înclinaţiile, aspiraţiile, convingerile şi, sintetic, atitu­dinile caracteriale;
  2. Operaţiile şi sistemele operatorii de orice fel. Observăm că vectorii, ca energizori cu un anumit sens, aşa cum se divid în pozitivi şi negativi, de atrac­ţie, incitaţie sau respingere şi frînare, tot aşa se divid în creativi şi noncrea- tivi (sau prea creativi). Favorabile creativităţii sînt necesităţile de creştere, de perfecţionare şi de performanţă, în opoziţie cu necesităţile homeostazice, strict utilitare; motivaţia intrinsecă de implicare în acţiune, pentru plăcerea acţiunii, din înclinaţie sau interes cognitiv, în opoziţie cu motivaţia extrinse­că, indirectă, cu influenţele ei constructive şi presante; aspiraţiile superioare, care facilitează drumul spre performanţă, faţă de aspiraţiile de nivel scăzut, care nu permit o valorificare optimă a propriilor posibilităţi. La nivelul per­sonalităţii, se dovedesc a fi creative atitudinile nonconformiste (epistemică şi pragmatică) faţă de atitudinile conformiste şi convenţionaliste.

în mod asemănător, operaţiile se împart în categorii de operaţii rutiniere, automatizate, cuprinse în programe algoritmice şi care nu sînt generatoare de noi idei, deci nu aduc contribuţii creative notabile, precum şi sisteme opera­torii deschise de tip euristic, ca să nu mai vorbim de formulele logice noi şi de repertoriile nelimitate ale procedeelor imaginaţiei, care sînt direct orientate spre descoperire şi invenţie şi de la care se aşteaptă efecte creative majore. Vectorii sînt cei care declanşează, selectiv, ciclurile operatoare şi se pilotează într-un anumit sens. Dacă un student doreşte doar să înţeleagă bine tema şi să poată răspunde, el nu obţine decît un efect de gîndire reproductivă. Dacă un alt student este incitat de curiozitate ştiinţifică şi doreşte să găsească răspun­suri la unele întrebări, ajungînd să formuleze şi anumite probleme în legătură cu textul respectiv, el poate, după ce recurge la mai multe variante interpreta­tive, să realizeze unele performanţe de gîndire productivă sau creatoare.

în ordinea celor arătate, creativitatea nu este altceva decît interacţiunea optimă dintre vectorii creativi şi operaţiile generative.

La nivelul personalităţii, se constituie blocuri între vectorii atitudinali şi acele sisteme de operaţii pe care le-am numit aptitudini. Sînt organizări sau structuri care au sau nu efecte creative. Aceste structuri fac parte dintr-un stil de acţiune, cunoaştere şi realizare a subiectului, care poate fi, în proporţii va­riabile şi după sectoare specializate, mai mult sau mai puţin creativ.

Creativitatea, considerată o structură de personalitate, este, în esenţă, interacţiunea optimă dintre atitudinile predominant creative şi aptitudinile ge­nerale şi speciale de nivel supramediu şi superior. Nu este suficient, deci, să dispui de aptitudini, dacă nu sînt orientate, strategic, prin motivaţie şi atitudini spre descoperirea şi generarea noului cu valoare de originalitate. Faptul aces­ta a fost constatat experimental prin testarea la aceleaşi persoane a inteligenţei generale şi a altor aptitudini, a motivelor şi atitudinilor creative, precum şi a performanţelor creative în genere. S-a dovedit că doar aptitudinile nu sînt su­ficiente. Există persoane foarte inteligente, dar prea puţin creative, întrucît nu au interes de a cunoaşte; vor să fie exacte, dar nu sînt incitate spre aventurile fanteziei şi sînt, în genere, conformiste şi conservatoare. în schimb, prezenţa vectorilor creativi este de natură să producă efecte creatoare remarcabile şi la persoane care nu dispun de aptitudini extraordinare.

Cele mai importante aptitudini creative sînt:

  1. încrederea în forţele proprii şi dorinţa puternică de autorealizare.
  2. Interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesia aleasă, care se includ, esenţial, în sensul şi scopul vieţii.
  3. Atitudinea antirutinară, menită să incite la analiza critică a experienţei

şi să deschidă calea unor noi experimentări.

  1. Cutezanţa în adoptarea de noi scopuri neobişnuite şi îndepărtate şi asumarea riscurilor legate de îndeplinirea proiectelor dificile şi cu­rajoase.
  2. Perseverenţa în căutarea de soluţii şi în realizarea proiectului planifi­

cat, revizuirea şi optimizarea lui permanentă.

  1. Simţul valorii şi atitudine valorizatoare, care duc la recunoaşterea des­

chisă a valorii şi la afirmarea onestă şi demnă a valorii proprii.

  1. Grupul atitudinilor direct creative, constînd din simţul noului, dragos­

tea şi receptivitatea pentru tot ce este nou şi respectul faţă de origina­litate, cultivarea consecventă a originalităţii, mai ales a aceleia ce se corelează cu o valoare socială şi umanistă superioară.

Creativitatea este un fenomen deosebit de complex, dar deloc misterios şi nici nou, fiind cognoscibil. Cercetările sînt diferite şi progresele lente; to­tuşi, numeroase date semnificative au fost deja obţinute.

Unii savanţi deosebesc două laturi ale creativităţii: obiectivă şi subiec­tivă. Din punctul de vedere al aspectului obiectiv, creativitatea se determină prin produsul său final care poate fi o invenţie, o descoperire ştiinţifică, o operă de artă etc. Deşi nivelul produsului creat poate fi foarte diferit, cele două cerinţe menţionate mai înainte - noutatea şi valoarea - pentru societate sînt obligatorii.

Deoarece în sens mai larg creativitatea se referă şi la activităţi prin care se obţin rezultate ce sînt noi doar pentru individul dat sau pentru persoanele din mediul său imediat, însă au fost obţinute în mod independent, aspectul subiectiv se extinde şi la aceste activităţi, deşi produsul final nu poate fi so­cotit creator.

într-un act creator, proporţia de creaţie faţă de punctul de plecare, relaţia dintre nou şi cunoscut, dintre originalitate şi adaptare poate fi foarte diferită, de aici şi nivelul diferit al produselor create. Creaţia caracterizată atît printr-o valoare excepţională pentru societate, cît şi printr-o originalitate maximă este socotită, de obicei, genială.

Pornind de la analiza unor date comunicate de creatori, mai ales în artă şi ştiinţă, sau de la analiza efectuată de unii cercetători - de exemplu, Helmloltz, Poincare ş.a. - a propriului lor proces de creaţie, precum şi de la unele obser­vaţii ale procesului de creaţie în variate condiţii, inclusiv în cele de laborator, un şir de savanţi (G. Wallas, G. Patrik, J. E. Eindhoven etc.) au încercat să stabilească fazele actului creator. Mai frecvent sînt menţionate următoarele patru faze:

  1. Preparaţia
  2. Incubaţia
  3. Inspiraţia sau iluminarea
  4. Verificarea sau revizuirea.

Unii cercetători sînt de părerea că aceste stadii se suprapun în aşa măsură încît ar fi mai nimerit să fie numite procese.

  1. Preparaţia constă în investigarea multilaterală a problemei, familia­rizarea cu natura problemei şi cu metodele de rezolvare adecvate. Această primă etapă, deosebit de complexă şi deseori decisivă pentru finalizarea pro­cesului creator, se constituie, la rîndul său, dintr-o succesiune de 4 subetape (după J. Rousman şi J. Haefele):
  2. De sesizare a problemei;
  3. Analitică, ce constă în analiza şi definirea problemei;
  4. De acumulare, adică culegere a materialului de lucru;
  5. Operaţională, care constă în lucrul efectiv, în formularea de ipoteze, în încercarea de restructurare a materialului şi în schiţarea primelor soluţii.

Să analizăm aceste 4 subetape.

  1. Sesizarea problemei. Orice proces de creaţie începe printr-o conştien­tizare a problemei şi este marcat de o stare difuză de excitaţie sau de o suspen­sie imaginativă care precede generalizările inductive. Această stare înseamnă descoperirea unei lacune în teoriile sau construcţiile ideative existente. Sesi­zarea problemei implică participarea unor aptitudini speciale: sensibilitatea la probleme (J. Guilford), sensibilitatea la implicaţii (R. S. Shapiro), sensi­bilitatea pentru deviaţiile de la normal (J. Jewkes), capacitatea de a percepe situaţiile-problemă structural incomplete, de a sesiza deficienţele într-o anu­mită structură. Descoperirea ştiinţifică nu porneşte, de regulă, de la teorie, ci de la sesizarea unei nevoi, a unei lacune sau verigi mai slabe într-o structură. Premisa descoperirii unei probleme rezidă în interesul, în preocuparea intensă a creatorului într-un anumit domeniu, în spiritul de observaţie şi de orientare al acestuia într-o anumită direcţie. Sesizarea problemei generează o stare de îndoială, de mirare (J. Dewey), o tensiune internă, un conflict conceptual (D. Berlyne), care devine mobilul activităţii de analiză şi căutare a soluţiei.
  2. Subetapa analitică. Problema odată sesizată devine obiectivul unei minuţioase analize, imprecise la început. Problema este ulterior intelectuali- zată şi formulată în termeni clari. În această etapă sînt solicitate, mai ales, abi­lităţile evaluative şi cele mnemonice (Guilford); abilităţile evaluative contri­buie la separarea esenţialului de neesenţial şi la formularea clară a problemei. Premisa selectivităţii o constituie cunoaşterea temeinică a domeniului respec­tiv, operarea facilă cu un bogat material informaţional. Deosebit de utile sînt şi abilităţile mnemonice: cu cît individul posedă mai multe cunoştinţe într-un anumit domeniu, cu atît mai mare va fi numărul de scheme de prelucrare şi de integrare a informaţiei de care dispune şi, respectiv, cu atît mai mari vor fi şansele lui de a elabora răspunsuri originale.
  3. Subetapa de acumulare. După ce problema a fost clar definită, în­cepe culegerea informaţiei necesare pentru soluţionarea ei. Cantitatea şi na­tura materialului acumulat depind de activităţile de evaluare şi de selecţie, de percepţia şi atenţia creatorului. în această subetapă, atenţia distributivă trebuie combinată cu o concentrare maximă, cîmpul larg al atenţiei asigură receptivitatea sporită la orice informaţie care ar putea furniza date în legătu­ră cu problema respectivă, iar concentrarea atenţiei asigură menţinerea per­manentă în cîmpul preocupărilor a temei de studiu concrete (C. W. Taylor şi J. Holland). Acumularea unei informaţii cît mai variate este favorizată de atitudinea deschisă, flexibilă şi afirmativă faţă de bogăţia şi complexitatea lumii înconjurătoare, de receptivitatea şi deschiderea faţă de universul pro­blematic respectiv.

în subetapa de acumulare a materialului se fac şi primele încercări de prefigurare a soluţiilor posibile, dar fără a se ajunge la o soluţie definitivă. Activitatea normală însă poate fi blocată sau tulburată de dorinţa de a fi ex­haustiv, de superficialitate, prea multă sau prea puţină încredere în sine, selec­tivitate redusă, neacumularea materialului etc.

  1. Subetapa operaţională. După ce problema a fost formulată, începe ac­tivitatea de căutare mentală a soluţiei (J. Haefele, A. Crosby). în cadrul aces­tei subetape se îmbină aspectele gîndirii convergente, sistematice şi intuitive. Primul aspect reprezintă gîndirea logică şi raţională, cel de-al doilea - gîn- direa imaginativ-creativă. Premisa şi condiţia eficienţei activităţii de căutare este familiarizarea intuitivă’ în domeniul respectiv: creatorul trebuie să fie „în rezonanţă’ perceptivă şi cognitivă cu domeniul în care lucrează, să-i fie familiare structurile, conceptele şi principiile (J. Bruner).

Căutarea creativă în cîmpul problemei mai presupune flexibilitate, ca­pacitate de a transforma, comuta şi restructura eficient gîndirea în raport cu intervenţia elementelor noi; de a modifica rapid modul de abordare a unor probleme, atunci cînd cel anterior se dovedeşte a fi insuficient (Guilford, Sha- piro). Procesul de căutare este favorizat de o serie de trăsături precum: rezis­tenţa la închiderea prematură a structurii (B. H. Long) sau la tendinţa de adop­tare prematură a unei soluţii; un grad de acceptare a conflictului (L. F. Daltă,

  1. Maslow, E. Fraum); toleranţa ambiguităţii (Guilford, Shapiro); toleranţa, chiar preferinţa pentru complexităţi perceptive şi cognitive.

Căutarea propriu-zisă este ghidată de un model intern „vag şi fluid’ al soluţiei. Pe baza modelului respectiv se selecţionează, din masa de date ale problemei, indicatori corecţi, se „acţionează mănunchiurile adecvate de con­cepte”, se găsesc direcţiile bune de lucru, se restructurează problema, se fac asociaţii noi (Haefele). Restructurările parţiale, treptate şi secvenţiale, proprii subetapei de căutare, optimizează progresiv corespondenţa dintre modelul de căutare şi modelul soluţiei finale. Subetapa operaţională de căutare mintală solicită diferite atitudini cognitive generale: originalitate, cognitivitate, fluidi­tate asociaţională şi ideaţională - în toate domeniile de activitate - şi diferite aptitudini speciale: cursivitate verbală şi expresivă (în artele literare), flexibi­litate figurală (în artele figurative şi în tehnică), coerenţă simbolică (în ştiinţă, tehnică, muzică).

Prin trăsăturile de personalitate solicitate în această subetapă menţio­năm: perseverenţa, dorinţa de a găsi o soluţie, nivelul înalt al aspiraţiilor şi motivaţiei, energia, curiozitatea, iniţiativa etc. Blocajele specifice perioadei operaţionale sînt: tendinţa de căutare a modelelor familiare; de utilizare a unor procedee tradiţionale, ineficiente în situaţia dată; fixitatea metodei; per­severarea pe o direcţie de lucru greşită; îngustarea exagerată a cîmpului pro­blemei; autoimpunerea unor restricţii (prea multă sau prea puţină informaţie); acordarea unei prea mari atenţii cerinţelor logice; frica de eroare; adoptarea pripită a primelor soluţii; supra sau submotivarea; perfecţionismul sau com­placerea în soluţii mediocre etc.

  1. Incubaţia este, de regulă (pentru că uneori se suprapune cu prepa­rarea), etapa de aşteptare în urma unei îndelungate perioade de preparare în care nu s-a găsit încă nici o soluţie. Ea se situează între momentul elaborării soluţiei definitive - inspiraţia. Durata ei variază mult în timp. Caracteristică pentru perioada de incubaţie este permanenta revenire - inconştientă - asupra problemei şi tensiunea proprie creatorului. Deşi este o subetapă aparent pasi­vă, în care subiectul pare relaxat, datele problemei sînt „frămîntate” inconş­tient, creatorul este animat de dorinţa persistentă de a găsi soluţia. Incubaţia este, deci, prin excelenţă, etapa activităţii inconştiente; nu numai că nu există efort conştient, dar nu există nici măcar preocupare conştientă. Problema este scoasă din cîmpul conştiinţei; datele ei, soluţiile intermediare şi schemele combinatorii din etapa preocupării intră într-un proces de prelucrare, prin care se pregăteşte apariţia spontană a soluţiei.

Incubaţia este facilitată de absenţa interferenţei cu alte structuri: creato­rul trebuie să evite încărcarea subconştientului cu alte probleme nestructura­te. De aceea, în perioada incubaţiei unii savanţi recomandă efectuarea unor sarcini programate, algoritmizate sau familiare, care reclamă o concentrare redusă, fără antrenarea capacităţilor mentale superioare (A. Crosby). Alţii (L. Bruner) recomandă alternarea unei perioade de relativă detaşare de proble­mă (incubaţie) cu perioade de concentrare şi căutare intensă (tipice subetapei operaţionale), de fiecare dată punîndu-se accent pe alt element al problemei. Incubaţia este facilitată de gradul ridicat de libertate psihologică, de atitu­dinea mai permisivă faţă de propriile lucrări (A. Maslow, B. Shapiro, H. H. Aderson) şi de capacitatea de a anula orice blocaje perceptive, cognitive.

  1. Inspiraţia (iluminarea) este momentul central, crucial al procesului creator. Dacă în unele cazuri se poate vorbi de creaţie fără reparaţie, incubaţie sau verificare, iluminarea este nelipsită, ea fiind nucleul procesului creator cel mai greu de surprins, de descris şi de explicat, dat fiind natura sa inexplicabi­lă, deseori nesesizabilă şi incomprehensibilă chiar şi pentru creatorul însuşi. Inspiraţia este un moment brusc, de scurtă durată, este momentul apariţiei spontane a soluţiei, fără conştiinţa modului de descoperire. Însă ea se bazează întotdeauna - explicit şi implicit - pe etapa de acumulare activă, de pregătire conştientă şi prelucrare inconştientă; ea nu vine niciodată pe loc gol.

Iluminarea este rezultatul preparării, apărînd după o anumită perioadă de incubaţie în care creatorul se detaşează de problemă, abandonînd-o şi preo- cupîndu-se de altceva. Ea vine pe neaşteptate, apariţia ei nemaiputînd fi apoi reconstituită sau descompusă în secvenţe explicative discrete (H. Poincare şi

  1. Hadamart). Este totdeauna însoţită de bucuria frenetică a găsirii soluţiei şi de un puternic sentiment de certitudine şi uşurare.

Principalele aptitudini care favorizează iluminarea sînt: originalitatea, neconvenţionalitatea, nonconformismul; independenţa şi flexibilitatea gîndi- rii; capacitatea de a restructura, comuta, transforma, reformula, de a identifica esenţialul, de a selecta variantele optime; capacităţile de evaluare şi decizio­nale. Fenomenele care blochează sau denaturează procesul inspiraţiei apar sub diferite aspecte:

  • perceptive - fixarea pe aparenţe, neglijarea utilizării tuturor simţurilor, lipsa spiritului de observaţie, interpretarea eronată a fenomenelor observate în virtutea prejudecăţilor şi aşteptărilor inadecvate;
  • culturale - imposibilitatea depăşirii procedeelor clasice de rezolva­re, conformismul, supraaccentuarea criteriilor logice, a controlului evaluativ; încrederea prea mare, desconsiderarea funcţiilor speculative şi imaginative, generalizarea pripită, încrederea exagerată în competenţa altora, perfecţionis- mul şi complacerea;
  • emoţionale - neîncrederea în forţele proprii, frica de greşeală, graba de a lua drept optimă prima idee care vine în minte, rigiditatea metodologică, supra sau submotivaţia, slăbiciunea afectivă, teama de dezaprobare socială (din partea familiei, prietenilor, colegilor, superiorilor), anxietatea, neliniştea speculativă, sentimentul insecurităţii financiare etc. (A. L. Sinberg).
  1. Verificarea sau revizuirea constă în stabilirea faptului dacă ideea ela­borată în etapa iluminării răspunde criteriilor de evaluare a produselor. De­seori, în această fază trebuie create metode adecvate de evaluare. Dacă crea­ţia ştiinţifică se încununează cu descoperirea unor noi legi, se procedează la verificarea prin confirmarea sau infirmarea prognozelor făcute pe baza lor. în artă, în schimb, nu există infirmare sau confirmare, ci numai acceptare sau ne- acceptare. în creaţia tehnică, verificarea este un proces îndelungat, anevoios şi laborios, în care se parcurg mai multe stadii:
  • de proiect - desăvîrşirea ideii şi materializarea ei într-o soluţie tehni­că reală;
  • de execuţie - materializarea fizică şi aplicarea ei în laborator;
  • de experimentare - în vederea confirmării sau infirmări ideii în toate

domeniile de activitate, verificării pe plan individual îi urmează veri­ficarea pe plan social.

Conţinutul verificării se compune din elaborare, revizuire şi cizelare (J. Haefele). Această etapă presupune: gîndire sistematică şi logică, abilităţi eva- luative şi de selecţie, capacitatea de finalizare: „procesul creativ nu este ex­clusiv imaginativ, el transcede procesualitatea imaginativă, presupunînd ca­pacitatea de a converti procesele imaginative în produse creative autentice, utile şi valoroase din punct de vedere social” (Wills). în perioada verificării un rol foarte important le revine factorilor de personalitate. Indivizii creatori se disting printr-o mare rezistenţă la eforturi şi la munca dificilă, pe care o implică verificarea ideilor prin capacitatea de a finaliza, materializa, concre­tiza ideile, prin perseverenţă, independenţă în aprecieri, încredere în sine, o puternică motivaţie creatoare, „dorinţa de realizare” (D. McClelland). Etapa revizuirii poate fi blocată de teama de eşec, lipsa dorinţei de a duce lucrurile pînă la capăt, de a verifica o probă; de lipsa de interes, de comoditate.

Verificarea şi, respectiv, confirmarea unei noi idei sînt însoţite de o suită de stări emoţionale pozitive, legate de satisfacţia obţinută în urma îndeplinirii lucrului (R. W. Gerond).

Loading...