Management

În delimitarea obiectului de studiu al psihologiei manageriale (PM) ne vine în ajutor psihologia, făcînd referinţă mai întîi de toate la conceptul personalita­te, care este fundamental în toate domeniile acestei ştiinţe. Prin personalitate se înţelege, de obicei, „subiectul uman considerat ca unitate biopsihosocială, ca purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice. Restrictiv, psiholo­gia consideră personalitatea ca un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant în conduită şi sînt definitorii sau carac- teristicipentru subiect’ (Paul Popescu-Neveanu, 1978).

Psihologia managerială (PM) studiază personalitatea managerului din perspectiva realizării funcţiilor sale: prevederea, decizia, organizarea, coman­da, coordonarea şi controlul. Ea se ocupă de investigarea sistemului psihic şi implicarea lui în actul şi procesul managerial. De asemenea, pune în evidenţă ponderea diferitelor fenomene psihice în realizarea performantă a activităţii manageriale.

Sub raport conexional, PM are în vedere relaţiile dintre manager şi cola­boratori, se ocupă de optimizarea lor în vederea realizării funcţiilor manage­riale într-un mod delicat, cu minimum de efecte tensionale şi conflictuale şi maximum de satisfacţie. Această ramură a psihologiei este centrată pe studiul factorului uman în context managerial. în cooperare cu psihologia compor­tamentală, psihologia managerială studiază comportamentul managerului în realizarea creatoare a funcţiilor manageriale.

Ţinînd seama de faptul că nu toţi cei care ocupă funcţii manageriale au şi calităţi reale de manageri, PM se interesează, între altele, şi de selecţia pe criterii valorice şi pregătirea profesională a managerilor, avînd în vedere atît fondul lor de predispoziţii, cît şi capacitatea de învăţare a activităţii de condu­cere spre a deveni performanţi.

Capacitatea managerului se defineşte prin reuşita în a influenţa colabora­torii să obţină maximum de eficienţă şi maximum de satisfacţii socioumane. Managerul trebuie „să-i facă pe alţii să facă”, principala lui funcţie constînd în „coordonarea eforturilor unui grup, în organizarea şi îndrumarea acestuia, astfel încît să se asigure realizarea optimă a sarcinii de îndeplinit, atingerea scopului urmărit’ (Traian Herseni).

Psihologia managerială este o disciplină ştiinţifică independentă. Ea poartă un caracter aplicativ şi este legată de alte ramuri: generală, socială, medicală ale psihologiei etc. Psihologia managerială este o parte a ştiinţei conducerii şi ţine de teoria şi practica conducerii.

Subiectul principal al conducerii în organizaţie este conducătorul (ma­nagerul). Obiectele de bază ale conducerii sînt personalitatea subalternilor, a grupului de lucru, organizaţia în întregime. Noţiunile de bază ale psihologiei manageriale sînt: organizaţie, management, manager (persoana responsabilă de planificarea scopurilor, de adoptarea deciziilor şi realizarea acestora, de activitatea personalului şi a grupului mic).

în psihologia managerială noţiunea de organizaţie se foloseşte în sens de:

1. grup de oameni care, conştient şi benevol, se asociază într-o anumită

structură pentru rezolvarea scopurilor lor;

1. funcţie de conducere care coordonează activitatea anumitor departa­mente.

Principalele şcoli de management - clasică, a relaţiilor umane, cantita­tivă, sistemică şi situaţională - au abordat, parţial, tema psihologiei manage­riale. Astfel:

• Reprezentanţii şcolii clasice (F. Taylor, H. Fayol) s-au preocupat de elaborarea unor principii ştiinţifice de management.
• Reprezentanţii şcolii sociologice (E. Mayo, Gh. Argyris, H. Maslow,

1. McGregor) au pus pe prim-plan factorul uman, au scos în evidenţă stimulentele psihosociale.

• Reprezentanţii şcolii sistemice (C. Barnard, H. A. Simon, P. Druker etc.) au pus la baza concepţiei lor noţiunea de sistem şi au considerat că eficienţa activităţii întreprinderii poate să crească, dacă personalul are capacitatea de a se adapta la mediu.

Sistemul psihic uman

Prin sistem psihic uman (SPU) înţelegem un ansamblu de fenomene sau laturi psihice într-o interacţiune ordonată. în definirea sistemului, J. Piaget adaugă următoarele:

1. Elementele (părţile)
2. Legile de compoziţie a părţilor în ansamblu
3. Totalitatea de calităţi noi, rezultate din integrarea părţilor în sistem
4. Transformările interioare: psihicul este un sistem de transformări ale informaţiei de intrare în informaţie de ieşire

Iată care sînt fenomenele psihologice în relaţie:

1. Senzaţiile	11. Intuiţia
2. Percepţiile	12. Motivaţia
3. Reprezentările	13. Afectivitatea
4. Memoria	14. Voinţa
5. Gîndirea şi limbajul	15. Deprinderile
6. Imaginaţia şi creativitatea	16. Predispoziţiile
7. Atenţia	17. Aptitudinile
8. Conştiinţa	18. Temperamentul
9. Inconştientul	19. Caracterul
10. Inteligenţa	20. Comportamentul.

Din punctul de vedere al unei cercetări analitice, pot fi adăugate şi alte părţi psihice, aşa că lista rămîne deschisă (Al. Roşca, 1976). Aptitudinile, temperamentul şi caracterul sînt considerate însuşiri psihice fundamentale ale personalităţii. în raport cu sistemul psihic, părţile, la rîndul lor, pot fi socotite subsisteme, compuse şi ele din elemente (sau subelemente, nuanţe, detalii, aspecte etc.).

Conform opiniei altor autori, într-o viziune restrînsă, sistemul psihic este format din următoarele subsisteme:

1. Cognitiv
2. Comunicaţional
3. Afectiv
4. Motivaţional
5. Voliţional

într-un sens larg, se poate spune că sistemul psihic, ca un tot întreg, şi toate subsistemele sale, ca părţi, sînt implicate, cu grade diferite, în activita­tea managerială. Din acest punct de vedere, credem că ar putea fi elaborată o ponderogramă care să evidenţieze ce rang anume ocupă fiecare subsistem psihic în această activitate.

Factorii personologici implicaţi în activitatea managerială

Prin factori personologici înţelegem factorii definitori ai personalităţii: 1) biologici; 2) psihologici; 3) socioculturali. Din această perspectivă au fost cer­cetaţi, prin gradul de implicare în activitatea managerială, următorii factori:

1. Factori fizici şi constituţionali (talie, greutate, caractere antropolo­gice, tip constituţional, tip temperamental, stare sanitară, rezistenţă fizică etc.)
2. Coeficientul de inteligenţă
3. încrederea în sine
4. Sociabilitatea
5. Puterea de voinţă
6. Capacitatea de a influenţa oamenii
7. Entuziasmul
8. Generozitatea
9. Stăpînirea de sine. Un proverb latin spune: „Continentia sui maxi­mum imperiunest’ („Stăpînirea de sine e cea mai mare putere”). Ma­nagerul are nevoie de o mare stăpînire de sine, mai ales în relaţiile umane.
10. Intuiţia.

Desigur, toate aceste însuşiri sînt implicate în grade diferite în activitatea managerială şi se cer testate în selecţia profesională a managerilor (Traian Herseni, 1969).

Efectul benefic al unor factori comportamentali manageriali

Iată care sînt aceşti factori (după Traian Herseni, 1969):

• Surîsul (zîmbetul)	• Buna dispoziţie
• Privirea	• Amabilitatea
• Strîngerea de mînă	• Serviabilitatea
• O vorbă bună	• Vestimentaţia
• Un gest amical	• Salutul
• Politeţea	etc.

Zîmbetul e acreditat cu o influenţă atît de mare în relaţiile interuma- ne, încît se preconizează constituirea unei discipline numită zîmbetologie. Se pare că în diferite culturi zîmbetul are o semnificaţie specifică (R. Beardwistl, 1974). Pe de altă parte, se vorbeşte şi de zîmbetepericuloase. Astfel, Patricia Howard, prezentatoare la un post de televiziune din SUA, a fost concediată din cauza zîmbetului său fermecător, înfăţişării sale de o aleasă eleganţă şi distincţie. îndepărtarea sa a fost cerută insistent de telespectatoare, care au motivat că „zîmbetul, coafura şi manierele ei îi fac pe soţii noştri să vorbeas­că numai despre Patricia” (1980).