1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Activitatea profesională, ca o modalitate esenţială a existenţei umane ce se desfăşoară în baza unor criterii riguroase, ca durată şi mod de organizare, la care nu se poate renunţa în mod arbitrar, generează cele mai multe situaţii stresante în societatea contemporană tehnicizată.

Termenul de origine engleză stres se traduce prin cuvinte înrudite ca înţeles, dar cu nuanţe ce pot diversifica sensul: încordare, presiune, povară, forţă, efort, solicitare, tensiune, constrîngere (Leviţchi şi Bantaş).

Hans Selye a utilizat acest termen pentru a desemna o acţiune externă de suprasolicitare exercitată asupra organismului de un şir de agenţi cauzali fi­zici (traumatisme, arsuri), chimici, biologici (infecţii),psihici etc., capabili să producă un ansamblu de modificări morfofuncţionale, în aspectul endocrinic (hipofizo-suprarenal). Cea mai completă definiţie îi aparţine lui Hans Selye: „Stresul este răspunsul nespecific pe care îl dă corpul la orice solicitare la care este supus”. (Hans Selye, Le stress de la vie, Paris, Gallimard, 1956).

O solicitare a corpului antrenează întotdeauna două efecte:

Unul specific, de exemplu, un medicament acţionează în funcţie de principiul lui activ: un antialgic calmează durerea, un antibiologic combate infecţia.

Altul nespecific, corespunzînd reacţiei corpului independent de efec­tul propriu al agentului activ, adică un răspuns pe care organismul îl dă în prezenţa a numeroşi stimuli diferenţi.

Stresul este deci reacţia nespecifică a individului supus unor stimuli ex­terni, numiţi factori de stres (stresori). Aceştia pot fi dezagreabili şi dureroşi sau, dimpotrivă, agreabili şi chiar doriţi, de exemplu, un divorţ este în general un eveniment dureros, o căsătorie este un eveniment în general agreabil. Şi divorţul, şi căsătoria sînt factori de stres importanţi şi pot antrena acelaşi tip de excitaţie: emotivitate, palpitaţii, plîns etc.

În cazul unei acţiuni intense şi de mai lungă durată a agentului stresor aceste modificări îmbracă forma a ceea ce Selye a numit încă în anul 1936 „sindromulgeneral de adaptare”, care cuprinde totalitatea mecanismelor nes­pecifice, capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptive ale organismului în faţa agresiunii care-i ameninţă integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale (desemnată de Cannon în anii ’30 ai sec. XX sub termenul de homeostazie).

Sindromul general de adaptare evoluează în trei etape:

reacţia (stadiul) de alarmă, care cuprinde două forme: de şoc (cu hi- potensiune, hipotermie, hemoconcentraţie, creşterea permeabilităţii vasculare etc.) contracarate în faza de contraşoc de răspunsurile, în special endocrine (hipersecreţia de ACTH şi cortizol, dar şi de adrenalină cu hiperglicemie, eo- zinopenie şi involuţie timico-limfatică consecutive etc.);

stadiul de rezistenţă specifică (de revenire), în care organismul pare că s-a adaptat la situaţie, comportîndu-se relativ normal, dar cu persistenţa mo­dificărilor din stadiul de alarmă „contraşoc prelungit” datorită şi persistenţei stresorului;

stadiul de epuizare. Se dezvoltă în cazul în care adaptarea, obţinută cu preţul reacţiilor de contraşoc prelungit, nu mai poate fi menţinută, atît prin încetarea reacţiilor neuro-endocrino-vegetative din stadiul de rezistenţă, cît şi prin consecinţele nocive ale persistenţei lor (dictată de prelungirea acţiunii agentului stresor), cum ar fi, de exemplu, nefroscleroza generală de creştere a secreţiei de mineralo-corticosteroizi (cu hipertensiune secundară).

Loading...