1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Noţiunile de sistem, investigaţii sistemice, abordare sistemică etc. sînt cunoscute demult. Încă filozofii şi naturaliştii antici au încercat să stabilească legităţile constituirii cunoştinţelor sistemice. Lucrul acesta a permis desco­perirea unor legităţi şi atingerea unor performanţe în medicina antichităţii. Datorită cunoaşterii acestor legităţi au putut fi construite piramidele egiptene, s-au constituit ceremoniile rituale. Metodologia savanţilor din antichitate a fost utilizată de succesorii lor, iar rezultatele obţinute de ei ne fascinează pînă în prezent. Astfel, Galilei a descoperit sistemul solar, D. Mendeleev - siste­mul periodic al elementelor chimice, I. Newton - legea atracţiei universale, Ch. Darwin a sistematizat lumea animală şi cea vegetală, V. Popov şi C. Ţiol- kovski, în baza acestor legităţi, au făcut descoperiri foarte importante, iar în medicină N. Pirogov a realizat o sistematizare a bolnavilor, pentru a stabili priorităţile în acordarea asistenţei medicale.

Cu timpul, conţinutul acestor noţiuni a suferit modificări, s-a aprofundat pe măsura progreselor obţinute de ştiinţele naturale şi cele sociale, a acumulării experienţei la diferite etape de dezvoltare a societăţii. Vom examina ce trebuie să înţelegem prin teoria generală a sistemelor de pe poziţiile zilei de astăzi.

Teoria generală a sistemelor este o ştiinţă care studiază particularităţile şi legităţile de organizare şi funcţionare a sistemelor complexe. Alături de in­strumentarul său - principiul sistemic, teoria generală a sistemelor constituie baza metodologică a teoriei conducerii şi organizării. Posibilităţile de aplicare a ei ca metodologie a dirijării se bazează pe faptul că sistemicitatea este o proprietate obiectivă şi obligatorie pentru toate obiectele complexe ce ne în­conjoară şi cu care avem de a face în realitatea existentă.

O interpretare complexă a metodologiei sistemicităţii a făcut-o profe­sorul Ludwig fon Bertalanffy, care încă în anul 1937 a propus ideea teoriei generale a sistemelor. El şi-a găsit un adept în persoana profesorului Ch. Bar­nard de la Universitatea Harvard, care în anii ’30-’40 ai sec. XX a pus bazele direcţiei sistemice în management. L. Bertalanffy şi Ch. Barnard pot fi nu­miţi, alături de alţi autori, fondatorii teoriei sistemelor. Ideile lui Ch. Barnard au fost continuate de teoreticienii direcţiei sistemice G. Simon şi D. March, Sheldon şi B. McLandghlin. În timp ce cei dintîi examinau conducerea ca pe un sistem ierarhic complex, care include relaţii formale şi neformale, iar orice organizaţie - ca pe o anumită identitate, elementele căreia se caracterizează printr-o unitate organică, aceştia din urmă au descris rezultatele obţinute în domeniul teoriei generale a sistemelor, au dat interpretare noţiunii de sistem şi au făcut clasificarea sistemelor.

La izvoarele concepţiei sistemice s-au aflat A. Bogdanov şi V. Gluşkov, care au anticipat, datorită principiilor ştiinţifico-organizatorice ce le promo­vau, ideile şi performanţele teoriei generale a sistemelor în cibernetica moder­nă. Lor le aparţine meritul de a fi elaborat tectologia (teoria legăturii în lanţ), homeostatica (mecanismul de autoreglare şi autoformare a sistemului, care îi permite acestuia să reziste la acţiunile din exterior şi să se reorganizeze în vederea autoconservării). Tot ei au identificat proprietăţile teoriei sistemelor, iar ulterior ale sinergeticii. Contribuţia ciberneticii actuale la teoria sistemelor este indubitabilă şi fundamentală.

Cibernetica modernă este o ştiinţă integrată despre dirijarea optimă, ra­ţională (deci, şi eficientă) a sistemelor dinamice complexe, independent de natura şi esenţa sistemului (biologic, tehnic, social etc.). Totodată, cibernetica este interesată de elementul general, comun care determină baza administrării în genere, independent de specificul obiectelor şi subiecţii dirijării. Analizînd principiile generale ale procesului de conducere, cibernetica identifică toto­dată condiţiile şi mijloacele cu ajutorul cărora conducerea se va desfăşura în parametrii optimi.

Termenul cibernetică a fost introdus în uz la începutul secolului al XIX- lea de fizicianul şi matematicianul Andre Marie Ampere, pentru a denumi o ştiinţă ipotetică privind administrarea statului. Însăşi ştiinţa a apărut mai tîr- ziu, la mijlocul secolului al XX-lea, cînd Norbert Wiener a generalizat meto­dele de cunoaştere a sistemelor complexe dinamice de organizare superioară din natura vie şi cea moartă. Cibernetica se foloseşte de aparatul matematic şi instrumentarul contemporan. Bazele logice şi matematice ale ciberneticii, abordările şi metodele de care face uz, mijloacele şi instrumentarul de efec­tuare a calculelor lărgesc considerabil posibilităţile de analizare a sistemelor şi proceselor sociale, sporesc eficienţa activităţii de conducere. Studierea ca­racteristicilor cantitative ale diverselor obiecte sociale şi economice şi expu­nerea lor cu mijloace matematice oferă posibilitatea de a înţelege mai profund particularităţile calitative ale fenomenelor sociale, de a le interpreta teoretic şi, în modul acesta, a le influenţa practic şi activ.

Reprezentanţii iluştri ai ciberneticii o consideră şi o interpretează ca pe o ştiinţă a proceselor informaţionale. După cum remarca V. M. Gluşkov, ciberne­tica este ştiinţa despre legile generale ale transformării informaţiei în sistemele de conducere complexe. Cibernetica este indisolubil legată de informaţie. De aceea A. N. Kolmogorov a definit cibernetica drept ştiinţă care se ocupă de mo­dalităţile de receptare, stocare, prelucrare şi utilizare a informaţiei.

În calitate de ştiinţă, cibernetica a argumentat caracterul de semnal al informaţiei utilizate în dirijarea sistemelor dinamice, a demonstrat că forma de semnal a informaţiei constituie o trăsătură obligatorie a proceselor de con­ducere. Cibernetica nu numai că a demonstrat unitatea dintre conducere şi informaţie în diverse sisteme autogestionabile, totodată sintetizînd un şir de teorii (în primul rînd, teoria informaţiei, algoritmilor şi conducerii automate), dar a creat o metodă eficientă de cercetare a acestor sisteme.

Stabilind unitatea dintre conducere şi informaţie, cibernetica le exami­nează în egală măsură, indiferent de conţinutul sau particularităţile calitati­ve ale sistemului. De aceea, analiza cibernetică a proceselor de conducere şi informaţie, proprii unui anumit sistem, trebuie complementată cu o analiză specifică, care dezvăluie esenţa calitativă, natura sistemului.

Cibernetica studiază numai acele sisteme care au proprietatea de homeos- tază, adică sînt capabile să restabilească în mod automat echilibrul situaţiei (în regimul prefigurat). Această ştiinţă a stabilit că, independent de natura sistemelor complexe dinamice, procesele de dirijare în aceste sisteme se efec­tuează în conformitate cu principiile fundamentale ale diversităţii necesare, ale legăturii reciproce dintre subsistemele de dirijare şi cel gestionabil.

Esenţa principiului diversităţii necesare se reduce la faptul că diversi­tatea unui obiect gestionabil complex determină necesitatea unui subiect al dirijării care ar dispune de o diversitate necesară. Cu alte cuvinte, diversitatea stărilor subsistemului de dirijare trebuie să fie nu mai mică decît diversitatea subsistemului gestionat. Acest principiu oferă posibilitatea de a soluţiona pro­blema stabilităţii şi cea a calităţii conducerii.

Sistemul trebuie să fie gestionabil nu numai sub aspect funcţional, ci şi sub aspect structural şi informaţional. Luînd în consideraţie acţiunea princi­piului legăturii inverse, dirijarea oferă posibilitatea de a monitoriza poziţia obiectului în fiecare moment, de a controla mişcarea semnalelor-comandă.

Actualmente se fac cercetări în vederea utilizării performanţelor ciberne­ticii în teoria dirijării sociale. Mulţi savanţi, printre care şi B. B. Melik-Şah- nazarean, propun idei şi prezintă argumente în favoarea formării unei ştiinţe speciale - a ciberneticii sociale.

Cibernetica socială cuprinde totalitatea problemelor ce se referă la as­pectele cantitative ale conţinutului calitativ al informaţiei sociale; totalita­tea mijloacelor metodice şi tehnice pentru colectarea, prelucrarea, stocarea şi utilizarea informaţiei sociale; un aparat matematic specific; parametri ai sistemelor sociale de nivel diferit.

În ultimii 20-25 de ani, în literatura ce tratează probleme de conducere se atribuie o mare importanţă teoriei sistemelor, în care obiectul central al inves­tigaţiilor îl constituie sistemul cu proprietăţile şi particularităţile sale caracte­ristice. Subliniind importanţa teoriei sistemelor în conducere, mulţi autori fac uz de sintagme cum ar fi secolul sistemelor şi mişcarea sistemică.

Noţiunea de sistem cunoaşte multe definiţii. În literatura de specialitate există cele mai diverse definiţii ale esenţei şi proprietăţilor sistemului. Astfel, Dicţionarul filozofic spune că sistemul este „o mulţime ce se află în relaţii şi legături între ele, care formează o anumită integritate, unitate...". Unii cerce­tători determină sistemul ca pe „o totalitate de elemente sau părţi componen­te, care se află în stare de interdependenţă şi sînt legate reciproc1".

Noi înţelegem prin sistem gestionabil şi organizat o formaţiune dinamică integră, organizată pe baze sistemice, care constă din totalitatea unor compo­nente necesare producţiei, acţiunea orientată a cărora asigură noi calităţi şi proprietăţi integrate, ce nu sînt proprii pentru fiecare din aceste componente luate aparte.

Componentele sistemului dispun de caracteristici individuale şi de o anumită complexitate. Conform criteriului structural-funcţional al divizării ulterioare, pot fi numite două tipuri de componente: subsisteme şi elemente. Subsistemele sînt componente ale sistemului, compuse la rîndul lor din părţi ce posedă o anumită independenţă şi execută anumite funcţii, condiţionate de locul şi rolul lor în structura componentelor respective. Prin elemente s-a convenit a fi înţelese componentele sistemului care nu pot fi divizate în părţi, fără a li se pierde certitudinea calitativă, adică ele sînt unităţi structurale in­divizibile în condiţiile existenţei sistemului dat.

Funcţionarea sistemului de asistenţă medicală reprezintă un proces dina­mic, în care roluri importante au, pe de o parte, construcţia sistemului, de care depinde şi caracterul interacţiunii dintre elementele sale; iar pe de altă parte

  • acţionarea asupra acestor elemente prin modalităţile cu ajutorul cărora se obţine cel mai înalt rezultat în executarea funcţiei-scop a sistemului. Aceste două aspecte ale funcţionării sistemului îşi au expresia în procesele de orga­nizare şi de conducere.

Pe lîngă noţiunea de sistem, în practica de gestiune există şi noţiunea de organizaţie, de exemplu, organizaţia sistemului sau sistemul organizat. Uneori nici nu bănuim că folosind expresia a organiza un sistem descoperim cel puţin două fenomene - sistemul şi organizaţia.

Există zeci de definiţii ale noţiunii de organizaţie, ceea ce deja înseam­nă că problema este una complexă. Astfel, prin organizaţie se înţelege „(... ) reglementarea părţilor care formează un întreg şi în sens opus acţionează astfel încît întregul contribuie la conţinutul părţilor” (N. Wiener). Alte de­finiţii: „ (...) putem examina părţile ca organizaţionale atunci cînd între ele apare comunicarea...” (W. Eshly); „Organizaţia este totalitatea regulilor şi disciplinelor...” (G. Simon). După cum vedem din aceste definiţii, în calitate de element primordial sau în calitate de bază a organizaţiei au fost luate pe rînd ordinea, legăturile, omul sau chiar scopul.

Alţi cercetători abordează această problemă în mod diferit, pornind de la acceptarea caracterului obiectiv al fenomenului studiat, de la înţelegerea lui ca element al relaţiilor sociale, al raportului dintre general şi particular. De aceea, de pe poziţiile dialecticii, generalul din definiţiile numite îl constituie ideea de unitate sau de integritate, adică totalitatea elementelor organizaţiona- le (componentelor) care determină o anumită formaţiune independentă.

Să încercăm a explica noţiunea de organizaţie. O premisă elementară a oricărui sistem, a organizării lui este reglementarea elementelor sale constitu­tive. Cel mai simplu exemplu de reglementare sînt cărţile aşezate într-un anu­mit fel sau haotic, adică expuse fără de nici o ordine. Apare însă întrebarea: poate fi considerat sistemul gestionabil, dacă elementele sale sînt reglemen­tate într-un anumit mod? Nu, încă nu poate fi considerat. Pentru organizare şi conducere o simplă reglementare nu este suficientă. Mai important este pen­tru ce există această reglementare. De aceea, reglementarea poate fi numită structura prin care se înţelege dislocarea elementelor într-o anumită ordine. Dar această ordine este sistemică în cazul cînd este condiţionată de un scop ce stă în faţa sistemului. Numai atunci cînd ordinea este condiţionată de scop e posibilă existenţa organizaţiei.

De aici reiese o altă trăsătură a organizaţiei - ierarhia, relaţiile de cosu- bordonare dintre componentele sau verigile sistemului. Deoarece elementele ei execută funcţii diverse, între ele, fireşte, există o anumită cosubordonare care poate avea diferite niveluri. Prin urmare, cosubordonarea, tipul şi forma ei constituie o condiţie necesară pentru funcţionarea sistemului.

Astfel, pentru sistemul asistenţei medicale termenul de organizaţie poate fi definit ca un complex de măsuri social-politice, socioeconomice, organiza- torico-juridice şi medicale, fundamentat din punct de vedere ştiinţific, realizat în mod planificat şi care asigură funcţionarea sistemului concret în vederea satisfacerii mai depline a necesităţilor societăţii şi ale persoanei de restabilire a sănătăţii.

Evidenţierea teoretică şi practică a procesului de organizare în dirijare are un sens constructiv şi oferă posibilitatea de a găsi soluţii corecte în două cazuri - la crearea noilor sisteme de dirijare şi la perfecţionarea celor deja existente. Consecutivitatea procedurilor procesului de organizare a condu­cerii şi conţinutul acestui proces în aceste cazuri sînt identice. De aceea, în procesul organizării conducerii pot fi evidenţiate etapele analogice procesului de creare a oricărui obiect: investigarea şi modelarea sistemului de conducere sau investigarea funcţionării sistemului de conducere existent şi elaborarea măsurilor de perfecţionare a lui; implementarea modelului organizaţional ela­borat la un obiect concret şi implementarea complexului de măsuri pentru perfecţionarea funcţionării sistemului; realizarea consecutivă a măsurilor de menţinere a funcţionalităţii şi de perfecţionare ulterioară a sistemului.

Una dintre caracteristicile principale ale procesului de organizare a con­ducerii este complexitatea şi continuitatea sa, ceea ce prevede necesitatea unei anumite organizări a lucrărilor, a planificării etc.

În practica de conducere cotidiană termenul a organiza poate fi definit ca a face ordine. În raport cu sistemele gestionabile, noţiunea de organizare se utilizează în cel puţin trei sensuri-scop: în raport cu sistemul în întregime şi cu părţile sale componente (subiectul dirijării, obiectul dirijării şi blocul reglementării ştiinţifice); în raport cu procesul - funcţionarea, reglementarea, starea obiectului etc.; în raport cu funcţia - organizarea activităţii persoanei sau a organului de conducere în ce priveşte reglementarea, coordonarea, sta­bilirea, crearea şi funcţionarea raţională a întregului sistem etc.

Structura procesului de organizare constă din şapte blocuri, care condi­ţionează acţiunile necesare, consecutivitatea lor şi legăturile reciproce dintre ele. Aceste blocuri pot fi utilizate la soluţionarea problemelor de organizare a dirijării în orice situaţie, inclusiv la organizarea sistemelor de dirijare prin programe separate, dar ţinînd cont de specificul chestiunilor abordate.

Blocul 1. Elaborarea obiectivelor sistemului organizaţional.

Uneori sistemul organizaţional este privit ca ceva dinainte stabilit şi în funcţie de aceasta se încearcă a se crea sistemul de conducere. Mai întîi de toate, trebuie de creat sistemul organizaţional, iar mai apoi, partea sa compo­nentă - sistemul de conducere. De aceea, trebuie acordată prioritate analizei sistemului organizaţional.

Blocul 2. Analiza procesului de stabilire a obiectivelor şi determinarea componenţei sistemului organizaţional.

Blocul 3. Elaborarea funcţiilor şi a structurii sistemului.

Blocul 4. Elaborarea tehnologiei dirijării şi planificarea activităţii de ad­ministrare.

Blocul 5. Determinarea conexiunilor, volumului şi a căilor de transmitere a informaţiei, a ordinii circulaţiei documentelor.

Blocul 6. Selectarea şi utilizarea mijloacelor tehnice.

Blocul 7. Selectarea şi instruirea conducătorilor şi a personalului de con­ducere.

Elementele unui sistem au roluri diferite şi execută funcţii diferite, de aceea, în sistem există întotdeauna relaţii de subordonare între componentele care îl alcătuiesc. Aceasta, la rîndul său, se manifestă printr-o anumită orga­nizare a lor.

Deci, prin organizarea sistemului trebuie înţeleasă reglementarea ele­mentelor sale constitutive, spre deosebire de starea sau poziţia lor haotică. Însă, pentru un sistem gestionabil simpla reglementare este insuficientă. Nu­mai atunci cînd ordinea şi funcţia elementelor vor fi condiţionate de obiective vom putea vorbi de un sistem organizat.

Sistemul, organizarea şi conducerea sînt ca o orchestră cu dirijor. Nu este neapărată nevoie să fii muzician ca să observi cum interacţionează orchestra şi dirijorul. Ceva asemănător se întîmplă şi în conducere - un sistem bine pus la punct funcţionează conform comenzilor de dirijare.

Conţinutul noţiunilor organizare (organizaţie) şi conducere adeseori are o conotaţie care complică înţelegerea lor. Uneori se consideră că „organiza­rea” include de asemenea noţiunea de conducere şi cauzele care stau la baza ei. Deşi conţinutul categoriilor numite este înţeles în mod diferit, există o unanimitate în recunoaşterea faptului că dirijarea de cele mai multe ori este privită ca metodă, formă a unei anumite acţionări asupra obiectului condus. Nu avem, practic, rezerve faţă de o asemenea interpretare.

Este evident că o anumită acţiune are loc deoarece numai în urma ei pot fi obţinute rezultatele necesare. Anume în acest scop este întreprinsă acţiunea. Motorul unui automobil este pornit anume pentru a pune acest automobil în mişcare, scopul călătoriei fiind stabilit în prealabil. Dar rotirea cheii de aprin­dere nu ar fi dus la rezultatul dorit, dacă sistemul automobilului nu ar fi fost adus într-o asemenea stare organizaţional-funcţională care să-i permită să în­ceapă a funcţiona de la o anumită acţiune - rotirea cheii.

Loading...