1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Ţinem să menţionăm următoarele cu referire la mecanismul determinării mărimii cheltuielilor în instituţiile de asistenţă medicală primară (AMP).

         O atenţie deosebită trebuie acordată determinării costului medicamen­telor şi a timpului consumat de personal, deoarece acestea sînt baza cheltuie­lilor instituţiei medicale şi ele constituie componentele cu cea mai mare pon­dere în totalul de cheltuieli. Cheltuielile capitale (cheltuieli pentru deservirea clădirilor, transportului, utilajului) uneori pot fi excluse din analiză. Dar, în multe cazuri, bugetul pentru instituţiile din sistemul AMP prevede examina­rea acestor cheltuieli şi includerea lor în calcule.

         Sursele principale de informare sînt: secţiile de planificare, contabili­tatea, administraţia, managerii medicali, secţiile statistice, registrele medica­le. De exemplu, cheltuielile pentru cadre le găsim în contabilitate, aici pot fi găsite şi preţurile la medicamente; secţiile de planificare se ocupă de numărul şi categoria personalului, cantitatea medicamentelor.

         Principiul de bază în alegerea modelului: în primul rînd, se pune ac­centul pe un raion: pentru compararea utilizării adecvate a resurselor este raţional de a include şi instituţiile medicale nestatale. Numărul instituţiilor medicale va fi mai redus şi ele vor fi tipice pentru republică.

         Tehnica acumulării informaţiei. Se propune de a utiliza chestionarul. Forma depinde de recomandările managerului instituţiei. Pot fi de asemenea folosite orice tabele pentru selectarea informaţiei.

Determinarea caracterului cheltuielilor şi costul resurselor folosite

Anterior s-a atras atenţia asupra dependenţei cheltuielilor de volumul pro­ducţiei, în special, în funcţie de schimbarea volumului. Această dependenţă se numeşte regimul cheltuielilor. În ansamblul costurilor fixe (de exemplu, plata pe arendă, salariul lucrătorilor medicali în instituţiile medicale de stat) şi va­riabile (cheltuieli pe medicamente) se evidenţiază şi cheltuieli relativ variabile (de exemplu, plata pentru telefon se poate face din suma lunară + cheltuielile adăugătoare pentru convorbirile interurbane); aceste costuri sînt mixte.

E necesar de a utiliza şi alte tipologii de cheltuieli, ţinînd cont de zicala: „Cost diferit pentru scopuri diferite”. Aceasta ar însemna că există o multitu­dine de căi pentru calcularea costului în funcţie de scop, cînd el va fi folosit ca mijloc de luare a deciziilor. Să examinăm următoarele noţiuni legate de cost:

         Costul mediu pentru tratarea unui pacient este egal cu costul total raportat la numărul total de pacienţi. Deseori acest cost este menţionat ca un cost deplin şi include toate cheltuielile de regie şi, bineînţeles, cheltuielile referitoare nemijlocit la pacient.

         Cheltuielile directe pentru un pacient sînt doar cele legate direct şi ne­mijlocit de serviciile acordate pacientului. Ele nu includ cheltuielile de regie. Aceste cheltuieli deseori sînt reprezentate ca nişte cheltuieli directe şi repre­zintă o sursă de informaţie pentru managerii medicali şi adjuncţii secţiilor instituţiei medicale care pot influenţa aceste cheltuieli. Desigur, în funcţie de interes, vor fi folosite diferite abordări în evaluarea costurilor. De exemplu, persoanele responsabile pentru luarea deciziilor în instituţia medicală (con­ducătorii de secţie, managerii medicali) vor să cunoască în primul rînd acele cheltuieli pe care ei le pot controla. Acestea sînt cheltuieli directe la primul pacient (fără cheltuieli de regie). Persoanele responsabile de luarea deciziilor la macronivel (raion, municipiu, ramura în ansamblu) au nevoie de un tablou mai amplu al cheltuielilor. De aceea, în calitate de indice ei vor alege costul mediu pentru un pacient.

Tipurile de cheltuieli pot fi următoarele:

         directe;

         indirecte (secundare) sau cheltuieli de regie;

         medii;

         fixe;

         variabile;

         coordonate;

         la moment.

Aşadar, pentru diverse decizii administrative sînt necesare diferite abor­dări în evaluarea costurilor. Ne vom opri asupra celor mai importante.

         Cheltuieli directe sînt cele care se referă nemijlocit şi sînt legate de obiectul costului. De exemplu, pentru vizitele de ambulatoriu cheltuielile di­recte pot fi: cheltuielile pentru achitarea muncii şi de aprovizionare (salariul ce se referă la timpul vizitei, medicamente şi instrumente).

Cheltuielile directe pentru vizitele obligatorii = cheltuielile directe de muncă vie + cheltuielile directe materiale.

         Cheltuieli indirecte sînt acelea care nu participă nemijlocit în activita­tea curativă, de exemplu: electricitatea pentru iluminare, amortizarea utilaju­lui din secţie, cheltuielile de contabilitate şi cele administrative ale policlini­cii, cheltuielile pentru arenda încăperii. Clasificarea cheltuielilor indirecte ale utilajului (instrumentarului medical) este reprezentată în felul următor:

         cheltuielile indirecte ale secţiei;

         cheltuielile indirecte ale instituţiei (cheltuieli de energie).

La punctul (a) se referă timpul administrativ al managerului secţiei, con­turile comunale ale secţiei, amortizarea utilajului secţiei, care nu este legat nemijlocit de proceduri. De punctul (b) ţin cheltuielile de timp ale conducerii superioare şi ale administraţiei, cheltuielile de contabilitate ale instituţiei, de întreţinere şi reparaţie curentă şi capitală etc. Cheltuielile indirecte de obicei sînt cheltuieli de regie sau cheltuieli legate de aprovizionare, care trebuie să fie distribuite asupra obiectului costului. Pentru distribuirea cheltuielilor in­directe propunem utilizarea metodei mărimilor medii. În calitate de ilustrare a regimului cheltuielilor şi de distribuire pe centre de evaluare a costului putem folosi următoarele exemple.

Determinarea valorii cheltuielilor

Metodologia valorii foloseşte termenul Centrul determinării valorii (cheltuielilor) (CDV). De exemplu, pentru sistemul AMP acestea sînt ur­mătoarele:

         servicii (consultaţii, diagnostic, vaccinare);

         proceduri;

         zile-pacienţi;

         metoda de activitate;

         metoda de tratament;

         analize de laborator;

         vizita pacientului.

Abordarea determinării valorii serviciilor este cea a ingredienţilor (părţilor componente).

Unitatea optimă de ieşire este costul contractului cu pacientul.

Tabelul 19.3

Centrul determinării valorii

Genul cheltuielilor

Directe

variabile

Indirecte

variabile

Fixe

Conducere, control, manageri, administraţie, contabili, statisticieni

0%

0%

100%

Specialişti medicali: medici, surori medicale, personal auxiliar

80%

10%

10%

Secretari, statisticieni

0%

0%

100%

Aprovizionare medicală

90%

10%

0%

Uzarea utilajului, amortizarea

0%

0%

100%

Cheltuieli pentru achitarea salariilor

80%

0%

20%

Cheltuieli comunale

0%

100%

0%

Deplasări

0%

100%

0%

Aici sînt necesare următoarele explicaţii:

         Deoarece managerul este ajutorul direct al pacientului, timpul lui se prezintă sub formă de cost fix. Majoritatea managerilor cheltuie timpul lor de dirijare, care include controlul asupra îndeplinirii indicaţiilor şi a decizii­lor lor, pregătirea, deprinderile organizatorice ale managerilor, care folosesc timpul lor pentru acordarea ajutorului direct pacientului. Proporţia acestor cheltuieli poate fi determinată ca indice cantitativ (deoarece fără pacienţi ei n-ar putea cheltui timpul pentru acest mod de activitate) şi direct (deoarece timpul este utilizat nemijlocit în acordarea ajutorului pacienţilor).

În multe ţări, salariul tuturor lucrătorilor din această sferă, care include salariul asistenţilor medicali, personalului auxiliar, este fix. Cu toate că cla­sificarea oricăror cheltuieli de muncă, fixe sau variabile, este compromisă într-o oarecare măsură, ea este totuşi necesară. Avînd o astfel de clasificare, economistul sau managerul poate să transfere personalul, pentru a optimiza distribuirea resurselor de muncă; poate determina mai bine scopul activită­ţilor; găseşte punctul adecvat, adică determină nivelul unde se micşorează numărul personalului medical cu o influenţă mai mică asupra acordării ajuto­rului medical pacienţilor.

         Medicii, asistentele medicale, personalul auxiliar, de obicei, sînt im­plicaţi direct în acordarea asistenţei pacienţilor. În acest caz timpul lor total îl putem considera ca fiind cheltuieli directe variabile. Însă există şi timpul indi­rect, care include timpul participării la adunări, la cursurile de perfecţionare, la conferinţe sau programe de instruire. Acest timp nu se referă direct la asis­tenţa pacientului şi de aceea formează cheltuieli indirecte. În afară de aceasta, apare necesitatea de a atrage un număr minimal de personal, indiferent de existenţa pacienţilor în general. De exemplu, pentru servicii în chirurgia de urgenţă, în punctul traumatologic, în asistenţa medicală de urgenţă este nece­sară activitatea permanentă a unui număr minim de personal. Pentru instituţii­le medicale din medicina primară de asemenea este necesară existenţa acestui nivel minim. De aceea există o anumită rată de cheltuieli fixe. Unii cercetători sînt de părere că în ansamblu toate cheltuielile de muncă ale personalului din medicina primară pot fi considerate fixe, deoarece ele oglindesc salariul per­manent garantat colaboratorilor medicali, indiferent de numărul pacienţilor. Aceasta se referă îndeosebi la instituţiile medicale de stat. Mai echitabil va fi următorul tablou: cheltuielile fixe - 50% (nivelul garantat al plăţii muncii), cheltuielile directe variabile - 40% (pentru volumul de lucru supranormă în urma creşterii numărului de pacienţi), cheltuielile indirecte variabile (adună­rile, studiile etc.) - 10%.

         Deoarece aprovizionarea medicală reprezintă asigurarea cu medica­mente, materiale de pansament etc., aceste cheltuieli pot fi numite în raport de 100% variabile directe, deoarece ele în mod direct sînt legate de acordarea asistenţei medicale pacientului; variabile - deoarece mărimea lor depinde de numărul pacienţilor trataţi. E necesar de a ţine cont de unele componente ale aprovizionării - de exemplu, soluţia dezinfectantă folosită pentru curăţarea teritoriului, pentru dezinfectarea mîinilor - care pot fi numite variabile in­directe.

         De regulă, în calitate de costuri fixe se examinează cheltuielile de uzură a utilajului medical. Ele nu depind de schimbarea volumului serviciilor acordate pacienţilor. E necesar să se facă distincţie între cheltuielile de uzură şi cheltuie­lile la cumpărarea noilor utilaje, instrumente medicale. De obicei, în instituţiile medicale cheltuielile de uzură a utilajului nu sînt evidenţiate şi nici calculate, de aceea economistul sau managerul trebuie să se hotărască: să atribuie cheltuielile pentru utilaj la secţie sau să le includă în costul obiectului.

         Cheltuielile de plată a muncii lucrătorilor, la fel ca şi salariul, pot fi considerate în volum de 80% variabile directe, deoarece, în primul rînd, sînt în mod direct legate de pacient, iar în al doilea rînd, depind de numărul de pacienţi. 20% le considerăm fixe, fiindcă în volumul acestor achitări există şi componente constante, ce nu depind de volumul serviciilor acordate. În con­cluzie: deoarece achitările cu lucrători medicali depind de nivelul salariului, ele trebuie să fie incluse în alte cheltuieli de muncă.

Din motivul că nu este posibil de determinat cheltuielile de regie (ca şi de­plasările) pentru fiecare pacient, ele se consideră cheltuieli indirecte variabile.

Loading...