Psihologia ca ştiinţă posedă calităţi deosebite, care o diferenţiază de alte disciplini. Ca sistem de cunoştinţe demonstrate psihologia nu este cunoscută de prea mulţi; în linii generale de cei, care se ocupă de ea în special, soluţionând probleme teoretice şi practice. în acelaşi timp drept sistem de evenimente vitale psihologia este cunoscută fiecărui om. Ea este reprezentată prin senzaţii proprii, imagini, fenomene ale memoriei, gândirii, vorbirii, voinţei, imaginaţiei, motivelor, necesităţilor, emoţiilor şi sentimentelor etc. Fenomenele psihice de bază noi putem să le depistăm nemijlocit la sine şi indirect să le observăm la alţi oameni.
Dar ce studiază psihologia ca ştiinţă? în traducere din limba greacă psihologia a provenit din contopirea a două cuvinte greceşti „psiuhe" (suflet) şi „logos" (ştiinţă, învăţătură), ceea ce înseamnă „ştiinţa despre suflet".
Iniţial noţiunea de „suflet" era înţeleasă (şi azi mai este considerată de către idealişti şi oamenii religioşi) drept o fiinţă nemuritoare şi materială, care există în corpul omului, iar în momentul morţii îl părăseşte. Se considera că fenomenele psihice sunt proprietăţile, manifestările acestui suflet.
Psihologia este o ştiinţă foarte veche, care în acelaşi timp e şi foarte tânără. Pe de o parte, vârsta ei numără cca 2400 ani, iar pe de altă parte, abia în secolul XIX ea se constituie ca ştiinţă independentă.
Prima expunere sistematică a fenomenelor psihice a fost efectuată de către savantul grec din antichitate Aristotel în tratatul său „Despre suflet" („De anima"). El a expus psihologia ca domeniu specific (original) de cunoştinţe şi pentru prima dată a înaintat ideea nedivizării sufletului şi corpului viu.
Aristotel a făcut primele referiri consistente asupra psihicului. Sufletul (psihicul) se manifestă în diverse capacităţi (abilităţi) spre activitate: hrănitor, simţitor, mişcător (mobil), gânditor; capacităţile superioare apar din cele inferioare şi se dezvoltă pe baza lor.
Aristotel este considerat întemeietorul psihologiei. Termenul „psihologie" datează din secolul al XVI-lea (titlul unei cărţi a lui M. Marulic, a. 1520) şi se pare că era folosit destul de frecvent încă din a. 1560 de către Melanchton. Blancard (1693) a apelat la termenul „psihologie" pentru a desemna „acea cunoaştere, care se referă la suflet".
Cu toate acestea, termenul s-a difuzat într-o concepţie modernă începând abia cu secolul al XVIII-lea datorită filosofului german Cristian Von Wolff (1679-1754), pentru a desemna ştiinţa sufletului. Acest termen a fost utilizat în cartea sa „Psychologia Rationalis".
Istoria psihologiei drept ştiinţă experimentală începe cu anul 1879, când a fost creat primul laborator de psihologie experimentală în lume, la Leipzig, Germania, de către psihologul german Wilghelm Wundt.
Psihologia s-a constituit ca ştiinţă independentă desprinsă de filosofie abia în secolul al XIX-lea, odată cu extinderea metodelor experimentale în studiul fenomenelor psihice (Ernst Weber, Gustav Fechner, Hermann Ebblinghaus, Herman L. Helmholtz, Wilghelm Wundt) şi a devenit naturalistă şi fiziologică. La puţin timp după aceasta, în a. 1885, Behterev V.M. a organizat asemenea laborator experimental în Rusia.
în România psihologia se constituie ca disciplină independentă, cu caracter experimental, la puţin timp după ce începe să se dezvolte ca ştiinţă experimentală pe plan mondial.
Pionierii psihologiei experimentale din România (E. Gruber, C. Rădulescu-Motru, F. Ştefanescu-Goangă) îşi fac ucenicia în primul laborator de psihologie experimentală al lui W. Wundt.
Din păcate, Eduard Gruber, fondatorul primului laborator de psihologie experimentală din România (la Iaşi, 1893), se stinge din viaţă în 1896, la numai 35 de ani, regretat, printre mulţi alţii, şi de Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif.
Pentru a deveni ştiinţifică, psihologia s-a dezvoltat iniţial ca o „ştiinţă naturală", pe modelul biologiei sau fiziologiei, devenind experimentală, apoi şi-a lărgit câmpul de activitate spre cele mai variate aplicaţii, devenind, pe lângă o ştiinţă teoretică, şi o ştiinţă aplicată, chiar o psihotehnică.
După primul război mondial, în pofida condiţiilor dificile create ca urmare a acestuia şi apoi ale crizei economice prin care a trecut România activitatea ştiinţifică este reluată în cele două universităţi din Bucureşti şi Iaşi, la care se adaugă noul şi puternicul centru universitar de la Cluj. Psihologia românească cunoaşte acum un avânt deosebit, datorită dezvoltării celor trei centre de cercetare de pe lângă catedrele de psihologie ale celor trei universităţi.
La Bucureşti, C. Rădulecu-Motru înfiinţează Laboratorul de psihologie experimentală (în a. 1906), cu condiţii vitrege de dezvoltare, în timpul războiului, o mare parte din aparatura cu care a fost înzestrat fiind distrusă. Imediat după război, C. Rădulescu-Motru intervine în repetate rânduri în scopul obţinerii fondurilor necesare pentru refacerea laboratorului; intervenţiile sale se soldează cu promisiuni, care nu sunt respectate decât în parte şi cu mare întârziere.
Laboratorul nu devine unitate de cercetări ştiinţifice originale, decât după a. 1929, când au intrat în serviciul lui oameni ca I.M. Nestor, G. Zapan, G.C. Bontilă, C. Georgiade, C.
Zahirnic, care au fost într-adevăr experimentalişti, adică psihologi de laborator, axaţi predominant pe genul acesta de cercetări.
Cartea lui C. Rădulescu-Motru „Curs de psihologie" (aparutăîn a. 1923, ediţia a Il-a, 1929), este după mărturisirea autorului „rezumatul cursului de psihologie" ţinut în anii precedenţi la Universitatea din Bucureşti; cartea îşi propune să fie cu caracter strict ştiinţific.
„Cursul de psihologie" duce mai departe, dezvoltă şi precizează unele idei din „Problemele psihologiei" (carte aparută în a. 1898), confruntându-le în permanenţă cu ultimele date ale ştiinţei şi completându-le cu altele noi, care nu intraseră în preocupările cărţii.
în problema metodelor de cercetare necesare pentru constituirea psihologiei ca ştiinţa, ce trebuie să descrie, să explice şi să prevadă desfăşurarea fenomenelor psihice, pledează pentru utilizarea concentrată a mai multor metode: observaţia internă/externă, metoda experimentală, comparativă, patologică etc. Ideile psihologice promovate în decursul întregii sale activităţi didactice şi ştiinţifice, mai ales prin cărţile sale „Probleme de psihologie" (1898), „Curs de psihologie" (1923) şi prin multe dintre studiile şi articolele de psihologie publicate în revistele pe care le-a înfiinţat - „Studii filozofice" (1897-1919), „Revista de filozofie" (1923-1943); „Revista de psihologie experimentală şi practică" (1931); „Analele de psihologie" (1934-1943); „Jurnalul de psihotehnică" (1937-1941) - reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii la constituirea psihologiei ca ştiinţă experimentală în România.
Activitatea lui C. Rădulescu-Motru în domeniul psihologiei a fost precumpănitor pozitivă. El a înţeles importanţa cercetărilor experimentale pentru dezvoltarea psihologiei şi le-a sprijinit, organizând un laborator de psihologie în cadrul catedrei sale şi contribuind la pregătirea unora dintre discipolii săi în această direcţie. A încurajat şi sprijinit aplicarea psihologiei în diverse domenii de activitate.
Aportul lui principal în istoria psihologiei româneşti constă în ocuparea şi organizarea celei dintâi catedre de psihologie specializată, în formarea unor psihologi de profesie prin mijloace didactice naţionale şi asigurarea unor cadre organizatorice, instituţionale (laborator, bibliotecă, asociaţii, reviste etc.) pentru desfăşurarea unor activităţi permanente şi profunde.
De numele lui C. Rădulescu-Motru se leagă primele eforturi de a asigura psihologiei condiţiile obiective ale trecerii de la speculaţia filozofică spre ştiinţă, de la compliaţie spre cercetări originale.
Adevăratul întemeietor al psihologiei experimentale din România, deci nu numai precursor ca Gruber şi Vaschide, nici ctitor în toată puterea cuvântului, ca Rădulescu-Motru, a fost FI. Ştefanescu-Goangă (1881-1958), doctor în filozofie tot de la Leipzig cu teza „Cercetări experimentale cu privire la tonalitatea afectivă a culorilor", susţinută în a. 1911 la W. Wundt (unde lucrase cinci ani). Goangă a ocupat apoi catedra Psihologie de la Universitatea din Cluj în a. 1919, pe lângă care a înfiinţat, în a. 1921, un laborator, transformat, în a. 1922, în celebrul „Institut de psihologie experimentală, comparată şi aplicată". Abia de la această dată începe în chip neîndoielnic, o nouă perioadă în psihologia românească, cea experimentalistă.
în a. 1926 încep primele cercetări experimentale, „concepute însă mai mult în sensul unor cercetări de probă, care durează până în preajma anului a. 1927, dată care a precedat primele cercetări largi şi intense, primele lucrări apărând după doi ani". începând din a. 1928, colaboratorii institutului sunt trimişi pentru specializare în străinătate, pentru studii aprofundate. Sub conducerea lui Ştefănescu-Goangă, în decurs de un deceniu, ca rezultat al neobositei sale activităţi, apar peste douăzeci de volume în colecţia „Studii şi cercetări psihologice".
în unităţile didactice şi ştiinţifice conduse de el, dar mai ales prin trimiteri sistematice în străinătate, s-au format o serie întreagă de psihologi români: N. Mărgineanu, Al. Roşea, A. Chircev, M. Beniuc, M. Peteanu şi alţii. Institutul de psihologie din Cluj a avut un periodic propriu, „Revista de Psihologie", precum şi o colecţie intitulată „Studii şi cercetări psihologice" şi alta „Teste, chestionare, fişe".
Alexander Bain (1818-1903), scoţian de origine şi tradiţie filosofică, cu puternice interese pentru o psihologie „naturală", a scris lucrări, două din care au fost recunoscute ca cea mai elaborată gândire psihologică a sec. al XlX-lea: The Senses and the Intellect (1855).
Prestanţa lui Al. Bain în istoria psihologiei este dată şi de fondarea primei reviste de psihologie "Mind", în a. 1876 (pe care a şi susţinut-o financiar până în a. 1892).
Problemele generatoare de divergenţe în istoria psihologiei
Evoluţia gândirii psihologice poate fi reprezentată ca o permanentă zbatere şi pendulare în interiorul unei serii de raporturi dihotomice antagonice, a căror abordare şi încercare de rezolvare nu puteau să nu genereze dispute şi divergenţe.
Divergenţa apare de îndată ce se optează în mod exclusiv şi absolut pentru un termen al raportului sau altul. Iată care au fost (şi sunt şi în prezent) aceste raporturi, ce au pus şi pun la încercare gândirea psihologică:
- raportul derivat din natura psihicului: material-ideal (spiritual, supranatural, divin);
- raporturile derivate din constituirea internă a vieţii psihice: parte-întreg, senzorial-logic, cognitiv-dispoziţional (afectivitate, motivaţie), conştient-inconştient;
- raportul dintre planul subiectiv intern şi planul obiectiv extern (comportamentul);
- raportul ineism-genetism (psihicul este integral predeterminat - psihicul este integral rezultatul evoluţiei ontogenetice);
- raportul biologic-cultural (psihicul determinat integral de factorii biologici-psihicul este determinat exclusiv de factorii socioculturali);
- raportul individual (particular)-general, ideografic-nomotetic;
- raportul cantitate-calitate, introspecţionism, intuiţionism-experimentalism.
Elaborarea unui sistem închegat, unitar, intern necontradictoriu al ştiinţei psihologice
reclamă parcurgerea tuturor acestor raporturi şi găsirea la fiecare dintre ele a soluţiei, care să depăşească limitele celor anterioare grevate de absolutizare unilaterală.