Psihologie

În funcţie de natura obiectului de studiu, orice ştiinţă elaborează popriile metode de cercetare. Metodele au însă în spatele lor nişte norme, puncte de vedere principale,care le guvernează. Astfel putem vorbi de câteva principii ale cercetării psihologice:

Principiul determinismului porneşte de la postulatul că toate fenomenele din natură şi societate au anumite cauze, se supun necesităţii, fiind guvernate de legi obiective. Cauzele psihologice sunt multiple, complexe. Ele apar frecvent ca cauze finale.

Datorită complexităţii cauzalităţii psihice, cele mai multe legi, ce guvernează viaţa psihică, au un caracter probabilist (statistic). Deci fenomenele, depinzând de numeroşi factori, sunt influenţate şi de legile probabilităţii.

Principiul dezvoltării - spre deosebire de lumea anorganică viaţa presupune o permanentă transformare, o succesine de procese, prin care se realizează schimburi materiale şi informaţionale între o vietate şi natură. Cu atât mai mult se aplică această observaţie a vieţii psihice, care presupune o continuă activitate, o continuă evoluţie. Această continuă transformare este în funcţie de dezvoltarea biologică (creierul, ca orice organ îşi are evoluţia sa), dar mai ales intervin factorii sociali, influenţa ambianţei sociale. Un rol îl au chiar factorii psihologici: conştiinţa de sine, idealurile, speranţele influenţează activitatea noastră şi devenirea propriului psihic. Constatarea aceasta ne obligă să nu uităm „mobilitatea" psihică şi să căutăm totdeauna să înţelegem procesul apariţiei şi dezvoltării unui proces psihic.

Princiliul organizării sistemice - psihicul formează un sistem hipercomplex. L. von Bertalanffy este autorul teoriei sistemelor, pentru el sistemul fiind „orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată (nonîntâmplătoare)".

Pentru a accentua un aspect esenţial am putea defini sistemul drept un ansamblu de elemente, a căror interacţiune conduce la apariţia unor proprietăţi specifice, ce nu le posedă părţile constitutive ale ansamblului. Există sisteme: închise (au relaţii energetice) şi deschise, care caracterizează fiinţele vii (schimburi de energie, de substanţă şi informaţie).

Psihicul este un sistem deschis, în cazul său aspectul informaţional fiind cel hotărâtor. Totodată, este şi un sistem dinamic, în continuă transformare.

Psihicul formează şi un sistem hipercomplex, având un mare număr de elemente, fiecare dintre ele fiind la rândul lor sisteme (perceptive, conceptuale etc.).

O altă caracteristică importantă a sistemului psihic este faptul de a fi un ansamblu autoreglabil. Principiul sistematizării ne obligă să nu uităm dependenţa multiplă a oricărui proces de alte subsisteme şi de sistemul cel mai cuprinzător - persoana, eul ei.

Cuvântul „metodă" vine de la grecescul „methodos", care înseamnă „cale, drum spre ceva".

După A. Lalande, metoda este „un program reglând dinainte o succesiune de operaţii şi semnalând anumite greşeli de evitat în vederea atingerii unui rezultat determinat".

Ca program, metoda este un sistem, o structură de noţiuni şi judecăţi vizând o activitate. Metoda are deci o existenţă raţională şi nu presupune neapărat acţiuni practice. Totuşi ea diferă de teorie prin faptul că are un caracter normativ, formulând unele indicaţii, reguli, dar metoda e strâns legată de teorie. O teorie coerentă conduce la o metodă precisă.

Există divergenţe în legătură cu numărul de metode utilizabile în psihologie. După unii, există doar două metode fundamentale: observaţia şi experimentul. Alţii, dimpotrivă, enumeră 11 metode (G. Allport,1981), din care mai multe sunt similare. De aceea vom adopta o poziţie de compromis, descriind 6 metode: observaţia, experimentul, convorbirea, chestionarea, metoda biografică şi testele.

Mai există şi asemenea metode, cum ar fi: studierea produselor activităţii, metoda genetică şi comparativă; metode statistice în psihologie etc.

Vom trece la analiza lor succesivă.

Metoda observaţiei

Observaţia ca metodă constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale.

în psihologie există două tipuri de observaţii, pe baza cărora:

• urmărim reacţiile psihice exterioare ale unei persoane (observaţia externă);
• urmărim propriile noastre procese psihice (observaţia internă sau autoobservarea).

Introspecţia (autoobservarea) este tocmai această observare atentă a propriilor noastre trăiri, insesizabile din exterior, ea are la bază o proprietate unică şi caracteristică omului: dedublarea - însuşirea de a trăi o stare şi de a fi conştient de ea, în acelaşi timp.

Introspecţia a fost şi este mult utilizată de filosofi. Veacuri de-a răndul ea a constituit principala sursă de consideraţii psihologice. Sec. XX a început însă printr-o virulentă critică adusă acestei metode.

Cu toate deficienţele reale, practic nu s-a putut renunţa niciodată la această metodă, deoarece e aproape imposibilă cunoaşterea motivelor adevărate, a atitudinilor, a viselor, a aspiraţiilor cuiva fară a recurge la datele introspective.

Când urmărim manifestările exterioare ale altor persoane, vorbim de extrospecţie, de observarea externă. Suntem atenţi la faptele, replicile, expresiile lor. Prezenţa unei persoane, care observă, poate schimba fundamental conduita celorlalţi. Aproape nimeni nu se poartă la fel când se ştie singur, ca atunci când este urmărit de alţii.

Toate aceste aspecte fac evidentă necesitatea respectării anumitor condiţii pentru ca să fim siguri de obţinerea unor informaţii obiective, de valoare ştiinţifică.

Cerinţele faţă de observare:

• să clarificăm din capul locului ce urmărim să constatăm, ce aspecte ale comportării, în ce situaţii şi în care moment. în felul acesta evităm să scăpăm din vedere fapte, reacţii importante pentru ipoteza pe care ne-o schiţăm în legătură cu persoana observată ori cu fenomenul avut în vedere.
• să ne asigurăm de posibilitatea unor numeroase observaţii, pentru a putea deosebi ceea ce este esenţial, caracteristic de ceea ce este secundar. în acest sens, este important nu numai numărul de fapte, ci şi varietatea lor, varietatea condiţiilor în care observăm.
• pentru a putea interpreta corect, se cere să notăm cât mai exact observaţiile noastre, însă astfel încât să se distingă net-faptele de eventualele interpretări (necesare, însă posibil să fie modificate).
• e bine ca persoana observată să nu-şi dea seama de această situaţie pentru a reacţiona în mod firesc. Putem realiza acest lucru dacă facem parte dintr-un grup în care se află subiectul, ce ne preocupă şi-1 vom urmări prin scurte priviri în momentele favorabile (observarea inclusă, descrisă de psihologul Olşanski).

Pentru efectuarea observaţiei vom folosi diverse aparate tehnice de înregistrare a datelor: cameră video, casetofon, săli speciale pentru observaţii,etc.

La interpretarea observaţiilor ţinem cont de context, de situaţie, cât şi de atitudinile, expresiile subiecţilor. Pentru clarificarea datelor nesigure ne poate ajuta mult o convorbire cu persoanele studiate, convorbirea constituind ea însăşi o metodă de cercetare psihologică.

Variantele observaţiei:

• externă (extospecţia);
• internă (introspecţia);
• liberă;
• standardizată;
• inclusă;
• laterală.

Experimentul

Este considerat cea mai importantă metodă de cercetare, având posibilitatea de a furniza date precise şi obiective.

Prin experiment înţelegem provocarea deliberată a unui fenomen psihic, în condiţii bine determinate, cu scopul de a găsi sau a verifica o ipoteză (studierea fenomenului). Aceasta este deosebirea esenţială a experimentului faţă de observaţie, respectiv, autoobservaţie. Valoarea experimentului derivă din faptul că modificăm una din condiţii şi urmărim ce transformări rezultă; mărimea acestora ne indică ponderea factorului influenţat în producerea efectului.

în experiment există două categorii (de bază) de variabile:

• independente (asupra lor acţionează numai experimentatorul);
• dependente (cele ce depind de variabilele independente).

Numărul variabilelor ce pot fi luate în considerare este foarte mare: există diverşi factori ai mediului natural, mediul social (diferite persoane), apoi variabile subiective. După scopul urmărit, experimentatorul modifică unele din ele, altele rămânând constante, ceea ce îi permite să inducă o serie de concluzii.

în conceperea şi desfăşurarea unui experiment distingem mai multe etape:

• observarea iniţială, în care urmărim modul de manifestare a unui fenomen psihic şi evidenţiem o problemă, ce se cere soluţionată;
• imaginăm o presupunere, o ipoteză vizând soluţionarea problemei degajate; totodată, concepem şi modul de verificare a ipotezei (descriem un montaj experimental');
• urmează desfăşurarea efectivă a experimentului, în care observăm şi înregistrăm rezultatele;
• ultima etapă constă în organizarea şi prelucrarea statistică a datelor (experimentul psihologic se efectuează de obicei cu mai multe persoane), ce ne permit să facem anumite concluzii, generalizându-le în funcţie de structura şi amploarea populaţiei. Deseori concluziile ne conduc la schimbarea ipotezei şi conceperea unui alt experiment. Reuşita experimentului depinde esenţial de valoarea ipotezei şi ingeniozitatea montajului experimental; aceasta implică uneori utilizarea mai multor grupe de subiecţi, pentru a putea disocia o anumită variabilă (A. Cosmovici, 1980). în acelaşi timp, e foarte importantă calitatea observaţiilor. în experiment există două observaţii: cea iniţială şi cea finală (efectuată în timpul desfăşurării experimentului). Comparaţia dintre ele ne permite să tragem anumite concluzii. CI. Bernard definea experimentul ca fiind „o observaţie provocată". Precizarea unor înregistrări a pus problema măsurării în psihologie, fiindcă o manifestare psihică nu e numai prezentă sau absentă, ci poate fi mai mult sau mai puţin intensă.

Se pot descrie 3 tipuri de experimente psihologice:

• Experimentul de laborator este realizat într-o încăpere amenajată, utilizându-se diferite

aparate sau materiale. Avem avantajul posibilităţii de a elimina tot felul de factori perturbatori, însă subiectul se află în condiţii artificiale şi în faţa unor sarcini neobişnuite, încât e greu să putem extinde rezultatele obţinute şi asupra comportamentului în condiţiile vieţii obişnuite.

Experimentul de laborator a fost introdus ca metodă specifică de cercetare în psihologie de către W. Wundt în a. 1879. Din timpul lui Wundt până în prezent experimentul de laborator a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, atăt sub aspectul sferei de extensiune, căt şi sub cel al structurii interne şi al suportului tehnic. Modelele experimentale au cunoscut o continuă diversificare şi perfecţionare. Experimentul de laborator este integral controlat de cercetător.

• Experimentul în condiţii standardizate e cel, care se desfăşoară într-o ambianţă

obişnuită (un birou, o sală de clasă), dar subiectul e supus totuşi unor probe cu care nu e familiarizat, premisele acestora sunt strict standardizate - aceleaşi pentru toţi subiecţii.

• Experimentul natural sau de teren se organizează după aceleaşi criterii şi rigori ca şi cel

de laborator, dar se efectuează în cadrul natural de activitate al subiectului. A fost introdus pentru prima dată în cercetarea curentă de psihologul rus Lazurski, la înc. sec. XX. El constă în a urmări o persoană sau un grup de persoane în condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a survenit o modificare.

De exemplu: un profesor s-a hotărât să utilizeze săptămânal filme didactice, câte '/2 de oră. Psihologul poate examina efectele unor asemenea modificări.

Multă vreme şcoala a fost principalul cadru de aplicare a experimentului natural. în ultimele decenii, sfera experimentului natural s-a extins şi asupra activităţilor profesionale (reorientarea şi reprofilarea profesională), în studiul comportamentului organizaţional, în psihoterapia comportamentală, etc.

Metoda experimentală este foarte valoroasă.

Experimentul psihologic întâmpină multiple obstacole. Dar cu perseverenţă şi ingeniozitate se pot obţine rezultate importante (Jean Piaget).

Este foarte important să îmbinăm experimentul cu alte metode (observarea, convorbirea, metoda biografică, testele proiective).

Metoda convorbirii

Pentru ca o convorbire să se ridice la rangul de metodă ştiinţifică ea trebuie să fie premeditată în vederea obţinerii unor date cu privire la o persoană. Premeditată în sensul de a fi pregătită, gândită dinainte cu scopul îndeplinirii unor condiţii, care să garanteze obţinerea unor date valabile, importante pentru cercetarea ce o întreprindem.

Adesea pentru obţinerea unor informaţii despre aspectele personalităţii, care nu pot fi nici nemijlocit observate, nici provocate experimental şi nici obiectivate în produsele activităţii, recurgem la interogarea directă a subiectului, prin metoda interviului sau a convorbirii. Obiectul acestei metode îl poate constitui decelarea anumitor trăsături atitudinal-caracteriale globale de personalitate, sau traiectoria şcolară, traiectoria şi statutul profesional, viaţa de familie, comportamentul relaţional, dimensiunea proiectivă - dorinţe, aşteptări, aspiraţii, idealuri etc.

Metoda poate fi aplicată în formă liberă (spontană), începând cu 2-3 întrebări introductive stabilite dinainte, apoi întrebările urmând a fi găsite şi formulate pe loc, în funcţie de răspunsurile şi atitudinea subiectului. Forma liberă pare mai naturală, subiectul considerându-se angajat într-o discuţie amicală. Aceasta îl va determina să se cenzureze mai puţin şi să dea răspunsuri mai sincere, mai puţin căutate şi simulate. Dar pentru a fi aplicată cu naturaleţea şi dezinvoltura necesare şi, în acelaşi timp, cu rigoarea corespunzătoare, forma liberă reclamă din partea psihologului o deosebită abilitate şi o bogată experienţă în domeniu. Orice crispare, orice stângăcie în ţinută şi în formularea întrebărilor devin stimuli inhibitori sau perturbatori, care fie că blochează tendinţa de destăinuire a subiectului, fie că-1 obligă la răspunsuri formale, artificiale.

Cea de a doua formă a acestei metode este structurată (convorbirea standardizată). Cercetătorul îşi alcătuieşte dinainte o schemă a interviului, în care menţionează problema sau scopul de atins şi formulează principalele întrebări, prin care urmăreşte obţinerea unei informaţii suficiente, veridice şi relevante (nu este permis să modificăm întrebările în timpul conversaţiei).

O mare importanţă pentru asigurarea sincerităţii răspunsurilor subiectului are modul de înregistrare a informaţiei, pe care-1 foloseşte psihologul. Recomandabil ar fi ca acesta să fie maxim discret, subiectul netrebuind să ştie sau să vadă că ceea ce spune el este înregistrat. Convorbirile standardizate sunt utilizate dacă vrem să interogăm un mare număr de persoane, de obicei în cadrul unei anchete. Ele sunt preferate de sociologi.

Convorbirea cu o persoană este cea mai directă cale pentru a afla detalii referitoare la motive, aspiraţii, trăiri afective, interese. Este contraindicat ca psihologul să facă aprecieri şi judecăţi de valoare - de tipul „este greşit", „este adevărat", „foarte rău", „este inadmisibil" etc. pe marginea răspunsurilor date de subiect.

Metoda convorbirii se consideră una din cele mai dificile, deoarece este nevoie de o colaborare din partea subiecţilor: nu e simplu să convingi o persoană, de obicei necunoscută, să colaboreze cu sinceritate în sondarea fiinţei sale. Există unele persoane cărora le place să-şi povestească viaţa, necazurile, altele sunt însă foarte rezervate. Este necesar ca psihologul să le câştige încrederea; să-şi dea seama că nu există nici un risc, fiind vorba de o cercetare în cadrul căreia ele vor fi subiecţi anonimi. Uneori le putem trezi dorinţa de a contribui la succesul unei investigaţii ştiinţifice. Intervine tactul cercetătorului de a se face plăcut, de a inspira încredere; de el depinde în mare măsură succesul convorbirii.

Chestionarea

Convorbirea necesită mult timp. De aceea, când vrem să cuprindem o populaţie mai largă, se recurge la chestionare, acestea fiind de fapt convorbiri purtate în scris.

Mai exact, am putea defini un chestionar ca fiind un sistem de întrebări elaborat în aşa fel încăt să obţinem date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.

Există chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede el de cuviinţă, şi altele cu răspuns închis, în care i se dau mai multe răspunsuri posibile din care el alege pe cel considerat convenabil. Acest din urmă tip de chestionar are avantajul că se completează uşor de către subiect şi poate fi „cuantificat" (prin acordarea de puncte se pot stabili diferenţe cantitative între persoanele, care completează chestionarul). însă are şi dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care subiectul nu s-ar fi găndit.

Asemenea convorbirii, chestionarul întâmpină două categorii de dificultăţi: cele ce decurg din particularităţile introspecţiei şi aceea de a câştiga încrederea subiectului pentru a răspunde în mod sincer şi cu seriozitate. Acest din urmă dezavantaj este sporit la chestionar, întrucât, neavând un contact direct cu subiectul în timpul răspunsului, n-avem nici un fel de indiciu pentru a putea aprecia sinceritatea şi angajarea sa efectivă. De aceea, prima şi cea mai importantă condiţie a unui chestionar este de a fi alcătuit în aşa fel încât să combată tendinţa de faţadă, ceea ce nu este deloc facil. Unul dintre mijloace este acela de a evita întrebările directe; se prezintă o afirmaţie şi se cere să se aprecieze dacă e corectă sau nu. Ca şi la convorbire, va trebui să evităm sugestionarea persoanei.

Elaborarea unui chestionar se dovedeşte a fi un lucru complicat, cerând calificare şi experienţă.

Metoda biografică

Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină, unde ea desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. în psihologie, metoda biografică implică o analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Acest studiu al trecutului e foarte important, fiindcă în primii ani ai vieţii, îndeosebi în familie, se pun bazele caracterului, ale personalităţii.

Metoda biografică este destinată studiului personalităţii globale. Prin ea cercetătorul îşi propune să înţeleagă şi să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale în funcţie de istoria anterioară a individului. Analiza biografică devine absolut necesară şi indispensabilă în cercetarea psihologică, în care orice reacţie concretă trebuie interpretată şi prin raportarea la personalitate în integritate.

Ca recomandare generală se poate formula exigenţa de orientare selectivă, urmărind evidenţierea şi înregistrarea nu a tuturor întâmplărilor, pe care le-a traversat individul, ci numai a celor semnificative, care prin conţinutul şi impactul avut au marcat structural cursul devenirii ulterioare a profilului de personalitate.

Informaţia primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe două căi: una indirectă şi alta directă.

Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, fişe profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative - rude, prieteni, colegi, şefi, etc.

Calea directă constă în obţinerea datelor, care ne interesează de la însuşi subiectul studiat, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Calitatea şi relevanţa informaţiei vor depinde atât de structura de personalitate a subiectului, căt şi de capacitatea psihologului.

în cazul investigaţiei biografice putem diferenţia două aspecte fundamentale: culegerea datelor şi interpretarea lor (aspect esenţial şi cel mai dificil al metodei biografice).

Psihologul german H. Thomae a elaborat un model de analiză a materialului biografic, el evidenţiind posibilitatea utilizării a 29 de categorii, prin care putem privi trecutul persoanei, acestea au fost împărţite în patru grupe:

• categorii formale (monotonie - schimbare; armonie - agitaţie);
• categorii cognitive (închis - deschis; prietenie - duşmănie);
• categorii existenţiale (probleme de motivaţie personală - probleme de creaţie);
• categorii instrumentale (procese de adaptare - mecanisme de apărare).

întrucât se adresează personalităţii ca integritate, metoda biografică nu poate avea o schemă de tip algoritmic, ci numai una euristică, flexibilă, care să permită schimbarea unghiului de abordare, a seriei întrebărilor, a atitudinii. De aceea, eficienţa ei va depinde, în primul rând, de experienţa şi priceperea psihologului.

Metoda testelor

Testul este o probă standardizată, vizând determinarea cât mai exactă a gradului de dezvoltare a unei însuşiri psihice sau fizice. Am adăugat şi însuşirile fizice, deoarece medicii sau antrenorii sportivi utilizează şi ei teste, vizând determinarea performanţelor de care sunt capabile unele persoane.

Standardizarea constă în obligaţia de a aplica exact aceeaşi probă, în exact aceleaşi condiţii psihologice, utilizând un consemn identic pentru toţi subiecţii.

Această metodă îşi are originea în încercările antropologului englez Francis Galton, de la sfârşitul secolului trecut, de a înregistra şi a măsura cu ajutorul unor probe anumite capacităţi intelectuale, pe care el le socotea predeterminate (înnăscute).

Termenul test a fost introdus de J. McKeen Cattell în a. 1890. Elaborarea metodei propriu- zise, în varianta sa modernă, se datoreşte însă psihologului francez Alfred Binet (1857-1911). Mai târziu, centrul mondial al testologiei devine SUA, acolo au preluat şi dezvoltat cercetările realizate până atunci.

Putem deosebi patru tipuri de teste:

• teste de inteligenţă şi dezvoltare intelectuală;
• teste de aptitudini şi capacităţi;
• teste de personalitate (referindu-se la trăsături de caracter şi temperamentale);
• teste de cunoştinţe (utilizate de obicei în învăţământ).

Structura probelor este extrem de variată: uneori se utilizează aparate, alteori diverse materiale (cuburi, planşe, fotografii etc.); în unele cazuri se recurge doar la creion şi hârtie, ca la orice probă de control.

Printre testele de personalitate cele mai răspândite sunt testele proiective, denumite astfel fiindcă au la bază în special fenomenul de proiecţie (ne identificăm cu o persoană şi tindem să proiectăm asupra ei felul nostru de a fi: aşa cum facem la un spectacol când ne identificăm cu un personaj anumit).

Metoda testelor a cunoscut o continuă extindere şi diversificare, fiind astfel folosită în toate ramurile psihologiei aplicate. Perfecţionarea ei a mers în două direcţii intercorelate:

1. Elaborarea unor probe noi, mai eficiente şi mai adecvate scopului urmărit, ajungându-se în prezent la peste 10.000 de teste;
2. Perfecţionarea procedeelor statistico-matematice de etalonare şi validare. Principalele caracteristici ale unui test sunt:
3. a) validitatea; |3) fidelitatea; X) etalonarea; 8) standardizarea.

în clasificarea testelor se recurge la mai multe criterii:

• După obiectul testării delimităm două categorii mari de teste: de performanţă, cu răspunsuri cuantificabile şi a căror clasificare este univocă şi teste nonparametrice (dispoziţionale), cu răspunsuri, care reclamă o interpretare calitativă şi după care subiecţii nu pot fi categorisiţi în buni şi slabi, superiori şi inferiori (ele permit o identificare individualizatoare sau tipologică).

Testele de performanţă se divizează în:

• teste de cunoştinţe;
• teste de nivel (de dezvoltare);
• teste de inteligenţă;
• teste de aptitudini (tehnice, matematice, artistice, etc.). La rândul lor testele nonparametrice se împart în:
• teste de comportament;
• teste de personalitate.
• După modul de aplicare, se delimitează teste individuale şi teste colective.
• După modul de codificare a sarcinilor (itemilor) se disting testele verbale şi testele nonverbale.
• După modul de dozare a timpului de aplicare diferenţiem: teste cu timp impus şi teste cu timp liber.

O importanţă semnificativă o are aşa-numitul interviu post test, care permite o interpretare mai corectă şi individualizată a datelor finale, ceea ce sporeşte semnificativ veridicitatea judecăţilor diagnostico-prognostice.