Pin It

Problema obiectului de cercetare este esenţială pentru orice ştiinţă. Atâta vreme cât ea nu-şi delimitează un domeniu, un aspect distinct din realitate, atâta vreme cât nu-l converteşte în obiect al reflexiilor şi investigaţiilor empirice nu se poate considera că a ajuns la stadiul de ştiinţă. însă asemenea demersuri nu sunt deloc simple şi uşoare, ci extrem de complexe şi dificile, cu atât mai mult atunci când este vorba despre psihologie. Iată de ce a răspunde la oricare altă întrebare înainte de cea referitoare la obiectul psihologiei ar fi un nonsens.

Psihologia în căutarea propriului ei obiect

Am dori să începem discuţia referitoare la obiectul psihologiei prin relatarea unui fapt, care are, în opinia noastră, multiple semnificaţii. între 18 şi 20 septembrie 1985, Asociaţia de psihologie de limbă franceză a organizat la Lisabona un simpozion pe tema: „Comportament, cogniţie, conştiinţă". Cu acest prilej, un reputat psiholog francez, Paul Fraisse, a prezentat o comunicare ştiinţifică incitant intitulată: „Psihologia în căutarea propriului ei obiect?" (a se reţine semnul de întrebare). La prima vedere, formularea lui Fraisse suscită o nedumerire. Cum, ne putem întreba, nici până astăzi psihologia n-a fost capabilă să-şi delimiteze propriul ei obiect de cercetare ? încă se mai află în căutarea acestuia ? Mai ciudat este însă un alt fapt. După doi ani, în a. 1987, lucrările simpozionului au fost publicate. Cartea apărută poartă titlul „Comportament, cogniţie, conştiinţă" şi subtitlul „Psihologia în căutarea propriului ei obiect" (fară semn de întrebare).

Aşadar, incertitudinea lui Fraisse s-a transformat într-o certitudine la sfârşitul simpozionului. La întrebarea, dacă psihologia se află în căutarea obiectului ei de cercetare se răspunde afirmativ: da, psihologia se află în căutarea propriului ei obiect de investigare.

După părerea noastră, concluzia este parţial fondată. Nu faptul că psihologia nu are încă un obiect propriu de cercetare ar trebui să ne îngrijoreze, ci acela că are prea multe.

Să ne reamintim de cele 11 „psihologii" enumerate şi analizate de Murchinson în 1925 şi 1930; de celebra formulare a lui Spearman 8 „sinistră pluralitate") vizavi de multitudinea psihologiilor, de îndemnul lui Erich Stern de a răspunde la întrebarea: „Care psihologie?" atunci când abordăm un asemenea subiect, întrucât nu există o singură psihologie, ci mai multe. Mergând mai departe, credem că nici existenţa prea multor obiecte de cercetare n-ar trebui să ne decepţioneze, ci faptul că nu există încă un obiect unitar de cercetare a psihologiei.

Aceasta ar fi adevărata cauză, care ne-ar permite să fim de acord cu subtitlul lucrării coordonate de Miguel Seguan. Se află psihologia în căutarea propriului ei obiect de cercetare ? Da, însă a unui obiect unitar.

Ajunşi aici, o nouă întrebare se prefigurează: de ce a fost şi este, poate, dificilă elaborarea unui obiect unitar al psihologiei? Din cauza incompetenţei psihologilor? Fără îndoială că nu! Atunci, ce anume a îngreuiat sau chiar a împiedicat consensul psihologilor în ceea ce priveşte obiectul de cercetare al disciplinei lor ?

Factorii, care au condus la elaborarea întârziată a obiectului unitar al psihologiei:

Unul dintre aceştia, poate cel mai important, este de ordin ontologic şi se referă la complexitatea existenţială a psihicului în linii generale, a fenomenelor, proceselor, însuşirilor, stărilor psihice în particular, investigate de psihologie.

A doua categorie de factori sunt de ordin gnoseologic, fiind legată de avatarurile (transformările neprevăzute) reflecţiilor teoretice şi ale investiţiilor empirice. Printre aceştia, mai importanţi sunt cei de mai jos.

Existenţa unor teorii, concepţii, şcoli şi orientări psihologice, care prezintă contracţii externe.

Dacă spre sfârşitul sec. al XlX-lea psihologia a început să-şi afirme treptat statutul său de ştiinţă, delimitându-şi problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, la începutul sec. XX şi apoi în decursul lui şi-a elaborat şi închegat marile construcţii teoretice, şi-a rafinat metodele de investigaţie. Asociaţionismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia umanistă sunt marile curente şi orientări, care au marcat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând diverse modele explicative asupra vieţii psihice.

Dacă la acestea adăugăm şi diferitele lor subdiviziuni (reflexologia, psihologia conţinutului, psihologia actului, psihologia înţelesului sau a explicării etc.), vom înţelege şi mai bine dificultatea reală pe care o ridică în faţa delimitării obiectului psihologiei.

Existenţa unor teorii, concepţii, şcoli şi orientări psihologice, care prezintă contradicţii interne.

Aproape fiecare orientare, dar cu precădere behaviorismul şi psihanaliza, şi-au dezvoltat, cu timpul, forme noi, care încearcă să depăşească limitele variantelor iniţiale. La ora actuală există nu numai behaviorism, ci şi neobehaviorism, nu numai freudism, ci şi neofreudism.

Linia behavioristă inaugurată de Watson a fost treptat înlocuită cu cea propusă de E.C. Tolman (1886-1959), Heinz Hartman (1894-1970) şi mulţi alţii şi a fost renovată de Karen Horney (1885-1952) şi Erich Fromm (1990-1986).

Noile variante de behaviorism şi freudism, deşi nu renunţă la postulatele iniţiale, aduc modificări atât de importante, încât fac de nerecunoscut vechile orientări.

închiderea în ele însele a şcolilor şi orientărilor psihologice, hegemonismul (supremaţia sau dominaţia) lor.

Deşi toate sunt parţiale, limitate, fiecare dintre ele se pretinde a fi generală totalitară; deşi realitatea pe care o studiază este atât de complexă şi diversă, ele o reduc la un singur model explicativ, îngustând astfel enorm de mult obiectul de studiu al psihologiei.

Termenul, ca atare, de psihologie a fost introdus de învăţatul german Rodolphe Goglenius în sec. XVI.

Mulţi cercetători au demonstrat că una dintre posibilele definiţii ale psihologiei este cea etimologică. Pornind de la termenul de „psihologie" (1. greacă „psyche" - suflet, „logos" - ştiinţă) ajungem cu uşurinţă la definirea psihologiei ca „ştiinţă a psihicului." Imediat apare însă întrebarea: Dar ce este psihicul? Şi mai ales: care este natura psihicului?

înainte de a formula un răspuns argumentat la întrebarea „ Ce este psihicul?", oamenii simpli, dar şi savanţii, gânditorii sau cercetătorii au sesizat, au intuit şi au înţeles complexitatea şi multilateralitatea acestui fenomen.

încă de foarte timpuriu, s-a conştientizat polivalenţa extraordinară a psihicului, în general, şi a celui uman în special, poziţia excepţională, statutul de excepţie al fenomenelor psihice şi al corelatelor lor comportamentale în rândul celorlalte fenomene existente în univers.

La ora actuală se consideră chiar că în universul cunoscut nu există fenomene mai complexe decât cele psihice.

Mărturie în acest sens stau concepţiile contradictorii, care au fost elaborate asupra psihicului, disputele aprige, care au avut loc între religie, mitologie, filosofie şi ştiinţă referitoare la specificul fenomenelor psihice.

încă din timpurile străvechi omul a observat că există fenomene materiale - natura înconjurătoare, oamenii, diferite obiecte - şi ideale - cum sunt imaginile, gândurile, retrăirile - fenomene ascunse, mai misterioase.

Nefiind în stare să-şi explice aceste fenomene enigmatice, neînţelese, să dezvăluie natura şi cauzele provenirii lor, oamenii au început să creadă că ele există independent de lumea reală ce-i înconjoară.

Astfel au apărut reprezentările despre trup şi suflet, despre materie şi psihic ca elemente independente şi contrarii, aşa au apărut două direcţii principale contrarii în înţelegerea psihicului: cea materialistă şi cea idealistă.

Esenţa concepţiei idealiste a fenomenelor psihice constă în faptul că psihicul este privit ca ceva primar, care există independent de materie.

Esenţa concepţiei materialiste despre psihic este exprimată în următoarele 3 principii:

  1. Psihicul este conceput ca un fenomen secundar, care provine din materie, iar materia - ca fenomen primar, ca substratul, baza psihicului.
  2. Psihicul se înţelege ca o însuşire a materiei organizate într-un mod specific - a creierului.
  3. Psihicul apare ca însuşirea creierului de a reflecta lumea materială înconjurătoare.

Psihicul este însuşirea materiei special superior organizate (MSSO), cu ajutorul căreia are loc reflectarea subiectivă şi obiectivă a realităţii înconjurătoare.

Procesele psihice reprezintă reflectarea dinamică a realităţii în diferite forme ale fenomenelor psihice.

Stările psihice sunt nivelul relativ stabil al activităţii psihice concretizat în momentul dat, care se exteriorizează printr-o activitate mai intensă sau mai slabă a personalităţii.

însuşirile psihice reprezintă nişte formaţii stabile, care asigură un anumit nivel calitativ şi cantitativ al activităţii şi conduitei, caracteristic pentru omul respectiv.

Pentru a defini mai complex psihicul, o să recurgem la o definiţie numită „tip caracterizare", care îşi propune mai întâi inventarierea principalelor caracteritici sau note definitorii ale psihicului, apoi sintetizarea lor într-o formulare concisă.

Pentru a ajunge însă la descoperirea notelor definitorii ale psihicului este necesară respectarea unui anumit demers. Acesta ar consta în raportarea psihicului la un criteriu exterior lui însuşi, în vederea surprinderii propriei identităţi.

  • Dacă raportăm psihicul la ceea ce în mod obişnuit se numeşte conexiunea sau interacţiunea universală a lucrurilor, el apare ca fiind un caz particular al acestei conexiuni, o formă sau o expresie a vieţii de relaţie.
  • Dacă raportarea psihicului se face la materie, la substratul lui material, atunci el va apărea ca un produs (un rezultat) al materiei sau, cum este numit în mod curent, o funcţie a materiei superior oragnizate (creierul).
  • Dacă îl raportăm la realitatea înconjurătoare naturală (la lumea obiectelor, lucrurilor şi fenomenelor fizice, naturale), el va apărea ca o reproducere în subiectiv a acestei realităţi obiective.
  • Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, la lumea oamenilor, atunci el apare ca fiind condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cutural.

Strângerea la un loc a celor patru caracteristici ale psihicului ne-ar putea conduce la o posibilă definiţie a acestuia. Aşadar, cel mai simplu răspuns la întrebarea: „Ce este psihicul?" ar fi: Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi cuantice, o reproducere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.

Aceste caracteristici sunt deocamdată generale, inexpresive. însă pe măsură ce vor fi analizate, se vor completa în conţinut şi vor oferi în final posibilitatea înţelegerii adecvate a naturii şi specificului psihicului uman.