Dintre cele mai semnificative „perechi" de polarităţi, sub care este întâlnit psihicul, enumerăm:
- el este obiectiv şi subiectiv, este obiectiv din punct de vedere ontologic, deci existenţial (psihicul unei persoane dintr-o parte a lumii); este subiectiv din pune de vedere gnoseologic, deci din perspectiva cunoaşterii (fiecare individ implicându-se în cunoaşterea prin însuşirile şi particularităţile ce-i sunt proprii, specifice); psihicul este obiectiv prin conţinutul lui preluat din afară, din realitatea înconjurătoare; el este subiectiv prin forma ideală cu ajutorul căreia obiectivul este transformat în subiectiv;
- psihicul este material şi ideal: este material prin originea lui, în sensul că apare, se naşte din materie şi evoluează o dată cu ea, având la bază activitatea materială a creierului; este ideal, spiritual prin natura lui, fiind saturat de un conţinut de imagini, idei dobândite în procesul cunoaşterii (individuale sau sociale) organizate;
- apare atât în calitate de proces, cât şi de produs: desfăşurarea procesuală vizează curgerea de timp (serială, fizică) a fenomenului psihic, succesiunea transformărilor produse în subiectul purtător al psihicului; produsul reprezintă un concentrat, un condensat al caracteristicilor cantitative şi calitative ale efectului final, ce se obţine în urma interacţiunii subiectului cu obiectul; dacă privim aceste două aspecte în succesiunea lor temporală generală, constatăm că trec unele în altele; ceea ce la un moment dat a fost proces se finalizează la un alt moment dat într-un produs şi invers, ceea ce a fost produs se instituie într-o premisă sau într-o verigă componentă a unui nou proces; pornind de la analiza produsului, putem infera fazele procesului, punctele lui forte sau slabe, chiar erorile comise în desfăşurarea lui;
- psihicul este întâlnit atât în stare latentă (ascunsă, interiorizată), cât şi în stare manifestă (exteriorizată): complexitatea provine nu atât din existenţa celor două ipostaze ale psihicului, cât din faptul că nu întotdeauna starea latentă (virtuală) coincide cu starea manifestă (reală); dimpotrivă, uneori între ele există o netă contradicţie (una gândim şi alta spunem; una gândim, una spunem şi alta facem); o asemenea situaţie creează mari dificultăţi în interpretarea comportamentului, a relaţiilor dintre trăirile psihice şi corelatele lor comportamentale (un comportament poate fi cauzat de motive diverse, la fel cum mai multe comportamente pot avea la origine una şi aceeaşi motivaţie); în astfel de împrejurări plutim în incertitudine, fapt care lezează prestigiul psihologiei;
- psihicul dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare, patologice (vise, halucinaţii, evocări spontane, stări emoţionale şi ideatice bizare, stranii): la fel ca în cazul anterior, complexitatea psihicului provine nu din existenţa acestor tipuri de desfăşurări, ci din imposibilitatea (uneori) trasării unei limite între normal şi patologic; pe un fond normal putem întâlni manifestări mai ciudate, dar aceasta nu înseamnă că persoana este psihopată, la fel cum şi pe un fond patologic întâlnim suficiente momente de normalitate şi luciditate, fără ca aceasta să însemne că persoana respectivă este normală; iată de ce este necesar să recurgem la o serie de criterii, care să permită diferenţierea stărilor normale de cele patologice; cum însă un asemenea fapt este destul de greu de realizat, unii autori propun să se renunţe la delimitarea printr-o graniţă fixă, rigidă a stărilor normale de cele anormale ale psihicului, în locul acesteia vorbind de un continuum, de o trecere treptată, gradată de la unele la altele;
- psihicul este atât determinat, cât şi determinant: el este cauzat, provocat, influenţat de factori şi condiţii (naturale şi sociale) din afara sau chiar din interiorul lui, dar dispune şi de iniţiative şi acţiuni determinative; el este produs al înprejurărilor, dar şi producător de împrejurări;
- psihicul este dat, şi liber: prin el, oamenii sunt pe de o parte încorsetaţi de deprinderile, stereotipiile şi automatizările, ce capătă o dată cu trecerea timpului un caracter rigid, constrângător; pe de altă parte, prin psihic oamenii îşi propagă forţa de inteligenţă şi acţiune, de experienţă şi voinţă. La om, psihicul conduce şi instrumentează viaţa, mijloceşte depăşirea naturii prin cultură.
La toate aceste ipostaze diferite, sub care apare psihicul se adaugă încă un element ce-i subliniază şi mai pregnant complexitatea, şi anume relaţia dintre spirit şi corp, psihic şi creier.
Din cele menţionate se desprind ca définitorii pentru psihicul uman următoarele caracteristici:
- psihicul este un model informaţional intern al lumii externe cu rol adaptativ specific;
- apariţia lui de înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluţiei animale;
- psihicul se supune legii generale a dezvoltării, modificându-şi de-a lungul timpului (istoric şi individual organizarea şi funcţiile);
- esenţa psihicului, care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate, volum, densitate, gust, miros etc.), rămâne de natură ideală, nonsubstanţială; el este o entitate de ordin relaţional, comunicaţional, informaţional.
În legătură cu problema esenţei vieţii psihice se află chestiunea raportului dintre suflet şi creier. Aici se disting trei perspective filosofice:
- 1. Poziţia interacţionistă spiritul ar fi o substanţă cu proprietăţi net diferite de cele ale creierului, aflându-se în interacţiune cu acesta. Deşi se află în subordine, creierul poate acţiona asupra psihicului. După René Descartes, interacţiunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza); după K.Popper (filosof contemporan), ea ar avea loc prin mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţa cerebrală. De ce K. Popper tinde să accepte existenţa spiritului? Fiindcă neurofiziologia actuală nu poate explica (încă) sinteza proceselor nervoase ce face posibilă percepţia, voinţa etc.
- A doua concepţie afirmă de asemenea deosebirea dintre spirit şi materie, realităţi complet difetite, dar care nu interacţionează. Situaţia este de aşa natură încât oricărei modificări în spirit îi corespunde o modificare a materiei. De accea se vorbeşte de Problema este cum s-a asigurat această permanentă potrivire. Unii susţin că intervine voinţa divină, care a creat totul. Alţii consideră că biologii, studiind misterele evoluţiei materiei vii, vor clarifica şi această chestiune.
- A treia poziţie constă în postularea identităţii, teoria identităţii: nu există decât creierul. Activitatea sa explică fenomenele psihice. Dar activitatea creierului poate fi privită din două puncte de vedere. Când observăm activitatea nervoasă din exterior, vorbim de materie, guvernată de legi. Privită din interiorul fiecăruia din noi, vedem alte aspecte şi ne referim la psihic, la spirit.
Dificultatea constă în posibilitatea stabilirii unei legături între cele două aspecte: cum e posibil ca o idee să declanşeze o acţiune, un act exterior, material? Este o problemă de mare complexitate. Ea s-ar putea rezolva dacă s-ar accepta că psihicul este expresia unei proprietăţi caracteristice tuturor obiectelor şi fiinţelor din univers: forma. Psihicul ar fi forma pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier. (A.Cosmovici, 1990).
Creierul este un organ material, între multiplele sale procese nervoase se stabilesc numeroase şi variate raporturi, ce constituie imagini, deci procese psihice.
Psihicul este imagine, formă şi ca atare intră în lanţul cauzal al reacţiilor umane. Cu alte cuvinte, psihicul este informaţie. Ceea ce este programul (soft) pentru un calculator este psihicul pentru creier, pentru organism. Spre deosebire de calculatoarele create de om, creierul este un calculator, ce se autoprogramează mereu în funcţie de experienţă.
Psihicul are un rol activ, transformator. Psihicul este un sistem de orientare şi reflectare propriu animalelor superioare şi omului. Psihicul este produs al adapătării şi al activităţii precum şi al funcţiei sistemului nervos. Instrumentarul său constituie totalitatea fenomenelor şi proceselor, prin care se realizează formele cele mai complexe (psihice) de orientare şi reflectare şi care pot fi cognitive, afective şi voliţionale.
Aceste fenomene, de natură ideală, subiectivă, diferenţiate de fenomenele materiale, obiectuale, sunt denumite fenomene psihice.