Reflectarea este o categorie fundamentală a gnoseologiei, ce se referă la esenţa raportărilor dintre subiect şi obiect, dintre conştiinţă şi lumea externă, la faptul că procesele psihice ale omului, oglindesc, reproduc, într-o formă sau alta, realitatea obiectivă, ele fiind imagini sau idei despre această realitate.
Deşi reflectarea este o capacitate generală a fiinţelor vii (inclusiv a materiei anorganice), reflectarea psihică este cea mai înaltă formă, ce a apărut în urma unui proces îndelungat al evoluţiei, fiind însoţit de forme de organizare, de reacţie ale organismului la mediu (iritabilitate, excitabilitate).
Reflectarea este caracteristică materiei în ansamblu. Interacţiunea oricăror corpuri materiale conduce la modificarea lor reciprocă. Acest fenomen se poate observa în domeniul mecanicii, în toate manifestările energiei electrice, în optică etc.
Faptul că psihicul este într-un anumit fel o reflectare accentuează încă o dată legătura lui indisolubilă şi unitatea cu materia.
Psihicul nu este altceva decât reflectarea de către creier a mediului înconjurător. De aceea psihicul posedă conţinut propriu, deci ceea ce reflectă omul în mediul înconjurător.
Reflecatreapsihică se caracterizează printr-un şir de particularităţi:
- ea oferă posibilitatea de a reflecta just (adevărat) lumea încojurătoare;
- are loc în procesul activităţii reflexe a personalităţii (reflectarea subiectivă a lumii obiectivej;
- se aprofundează şi se dezvoltă;
- trece prin individualitate;
- are un caracter mijlocit de anticipare. Aceasta este rezultatul acumulării şi vizării experienţei.
Reflectarea psihică este un proces activ, cu mai multe etape, care determină conştientizarea comportamentului şi a activităţii. Psihicul devine reglator al comportamentului, atât a omului, cât şi a animalelor.
Conţinutul reflectării este obiectiv, în schimb forma sa este subiectivă.
Principalele funcţii ale psihicului sunt:
- reflectarea;
- reglarea comportamentului şi activităţii.
Sistemul psihic uman este un sistem dinamic, hipercomplex, autoreglabil cu capacitate de autoorganizare, relativ stabil, evolutiv şi finalist.
Este foarte greu să stabilim anumite etape în dezvoltarea filogenetică a psihicului, deşi este cunoscută evoluţia speciilor. A.N. Leontiev a încercat să schiţeze o schemă a formării psihicului, distingând 4 mari faze:
- stadiul psihicului senzorial elementar;
- stadiul psihicului perceptiv;
- stadiul intelectual;
- stadiul psihicului conştient.
Dezavantajul acestei clasificări este acela de a include în prima etapă imensa majoritate a speciilor, fiindcă stadiul perceptiv începe abia o dată cu păsările şi mamiferele. Sau între o albină şi o râmă diferenţa de comporament este foarte mare. Deocamdată, ne vom servi de punctul de vedere al lui Leontiev.
- Stadiul psihicului senzorial
Stadiul psihicului senzorial elementar se caracterizează prin faptul că animalul reacţionează în raport cu o proprietate din mediul ambiant, însuşire caracteristică a unui obiect sau fenomen important pentru el. De pildă, păianjenul nu reacţionează în mod deosebit, dacă un obiect îi atinge plasa, dar dacă o atingem cu un diapazon, care vibrează, el se repede asupra lui căutând să-1 înşface, ca şi cum ar fi o muscă. Deci vibraţia pânzei este semnalul declanşator al acţiunii.
- în acest stadiu predomină reacţiile înnăscute, iar experienţa individuală joacă un rol mult mai mic decât la speciile mai evaluate. Acum predomină tropismele şi instinctele.
Tropismele au fost studiate mult de americanul J. Loeb. E vorba de mişcări simple ale plantelor şi ale unor animale inferioare, cărora Loeb le-a dat o explicaţie mecanicistă, considerându-le rezultatul unor fenomene pur fizico-chimice. La plante găsim fototropism (întoarcerea plantelor spre sursa de lumină solară) şi geotropism (creşterea rădăcinilor în jos). La animale sunt evidente geotropismele, în cazul unor omizi (care se deplasează totdeauna vertical pe pomi), şi fototropismele la fluturi, puternic atraşi de o lumină strălucitoare, noaptea. După Loeb dacă lumina este în stânga fluturelui, ea acţionează asupra retinei, care declanşează automat muşchii ce-1 îndreaptă spre stânga, dacă a zburat prea mult spre stânga, lumina din partea dreaptă a retinei pune în mişcare muşchii din partea opusă etc. Acest mecanism nu explică însă o serie de fapte: fluturii nu se lipesc de felinar, ci se învârt în jurul lui, iar dacă se află în mijloc între două felinare nu zboară între ele, ci se orientează numai către unul.
Apoi experienţele făcute cu un mic animal de apă - Dafnia - sunt edificatoare. Introdus într- un acvariu şi într-un tub îndoit, Dafnia se orientează spre lumină, dar acolo, fiind astupat tubul, se întoarce, merge în sens invers luminii şi astfel poate scăpa. Acest mers este împotriva tropismului, ce se dovedeşte a nu fi un act mecanic.
Mai există şi acte de memorie organică. E vorba de anumite ritmuri vitale. în plajele, ce mărginesc oceanul găsim nişte viermi, care ies din nisip când se produce refluxul şi intră în nisip atunci când vine fluxul. Puşi într-un acvariu, ei continuă multă vreme mişcările lor periodice, deşi acum şi-au pierdut orice sens.
Apoi sunt reflexele absolute, legături constante între anumiţi stimuli şi anumite reacţii. Dar ceea ce caracterizează speciile mai evoluate sunt acte foarte complexe numite instincte. Ele sunt foarte bine dezvoltate la insecte, dar le întâlnim şi la vertebrate, după cum (într-o formă mai puţin conturată) ele sunt prezente şi în viaţa omului.
- Un instinct este un sistem de tendinţe şi acţiuni, identic la toţi indivizii dintr-o specie, care se manifestă în mod spontan şi într-un grad de perfecţiune destul de mare.
Asupra acestui mod de reacţie, acţiunea mediului nu are decât o influenţă minimă, deoarece îşi are originea într-un mecanism gata elaborat, transmis prin ereditate. Prin tendinţă înţelegem o pornire, un început de mişcare (mişcarea poate să nu fie vizibilă, să fie doar schiţată printr-o creştere a tensiunii musculare).
Cele mai spectaculoase instincte le găsim la furnici şi albine. Dar ele apar cu claritate şi la păsări: clădirea cuibului, migraţia etc. La mamifere sunt foarte vizibile instinctele sexuale şi cele materne.
Un savant francez, J. Fabre (1823-1915), în lucrarea sa Amintiri entomologice şi-a exprimat admiraţia faţă de instincte, reliefând două aspecte:
- perfecţiunea De exemplu, viespea cu aripi galbene (numită sphex) caută un greier, îl răstoarnă pe spate şi îi aplică trei împunsături exact în ganglionii nervoşi, ce conduc picioarele, paralizându-1. Apoi îl trage de antene până în faţa „vizuinii" sale (o gaură în pământ), inspectează vizuina şi impinge apoi greierul în ea. Pe trupul greierului paralizat îşi depune ouăle. în acest fel larvele vor putea consuma o hrană vie, proaspătă. Fabre subliniază precizia tuturor actelor.
- al doilea aspect îl constituie finalitatea actelor. Totul se subordonează perfect scopului. La viespe - asigurarea hranei corespunzătoare urmaşilor, la albine - păstrarea mierii pentru a avea hrană iarna etc.
Se explică avântul explicaţiilor idealiste, în special cele deiste: înţelepciunea lui Dumnezeu, care prevede totul, care a asigurat o ordine prestabilă etc. H. Bergson vorbeşte despre instinct ca manifestare a „elanului vital", tendinţă de organizare a materiei.
Oamenii de ştiinţă însă au afirmat, în parte, constatările lui Fabre. Observându-se diferite situaţii, s-a constatat că uneori viespea nu are succes: greierul fuge şi scapă; alţii observă cum viespea are ezitări, face tatonări şi înţeapă greierul în alte locuri, nu în ganglioni (ceea de n-are mare importanţă, fiindcă veninul difuzează în corp şi tot apare paralizia); alteori greierul paralizează doar parţial sau, dimpotrivă, e omorât - dar larvele îl consumă şi aşa.
Mai mult, printre strămoşii acestei viespi se observă multe variaţii: unii depun ouăle pe prada vie, dar alţii adună insecte moarte; în alte cazuri lovesc prada în tot felul şi o paralizează imperfect etc. Perfecţiunea instinctului şi invariabilitatea sa sunt relative. Astfel, păianjenii nu-şi construiesc pânza exact în acelaşi mod: unii fac o pânză verticală, alţii orizontală, alţii nu fac deloc pânză. Chiar aceeaşi varietate se comportă diferit, când se află în regiuni mult deosebite, ba chiar când se află în aceeaşi regiune. De altfel, totdeauna păiangenul îşi adaptează pânza specificului locului unde se află. Celulele stupului construit de albine se deosebesc mult, unele sunt foarte imperfecte. Nu sunt nici două furnicare construite exact la fel. în mod evident, există o variabilitate şi în actele instinctive.
Şi în ce priveşte finalitatea este posibilă o discuţie. Desigur, comportamentul instinctiv e util individului şi speciei, altfel nu s-ar fi păstrat, indivizii dispărând. Cu toate acestea, se poate observa uneori o pervertire a instinctului, apariţia unuia cu efecte negative. Sunt cazuri, printre insecte, când masculii îşi vânează şi consumă propria lor progenitură. Unele furnici îşi omoară regina şi hrănesc cu grijă o femelă străină sau un parazit, care le devorează larvele. în ambele cazuri, furnicarul este condamnat la dispariţie.
Aşadar, acţiunea instinctelor nu e nici pe departe desăvârşită, ea fiind un rezultat al evoluţiei speciilor.
Ce sunt în esenţă insectele ? I.P. Pavlov nu facea o diferenţă între reflexe şi instincte. Pare a fi doar o chestiune de complexitate. Ca şi reflexul, instinctul este declanşat de anumiţi excitanţi, externi sau interni. Este o sensibilizare faţă de un stimul precis. K. Lorenz a demonstrat că la unele animale, la păsări şi chiar la unele mamifere apare reacţia de urmărire, de ataşament faţă de orice obiect mai mare, care se mişcă în preajma lor, în primele ore după ieşirea din ou (sau după naştere). Fenomenul numit imprinting (imprimare) a fost observat la puii de raţă sau de găină, ce s-au ataşat de o cutie pusă în mişcare în apropierea lor (S. A. Barnett). La fel s-a putut observa cazul unui mânz, care nu putea fi despărţit de... un automobil. Iată exemple în care excitantul declanşator este simplu, nu e vorba de o formă anumită ori de o culoare specifică (cum este cazul în alte instincte). însă un instinct presupune deseori o succesiune de acte foarte complexe. E cazul albinilor, care, potrivit cercetărilor lui K. Von Frisch, atunci când descoperă o zonă cu flori pline de nectar, se întorc la stup şi efectuează un dans al cărui viteză şi înclinaţie exprimă distanţa şi direcţia, unde se află plantele respective (M. Beniuc, 1970). în acest fel, lucrătoarele zboară în direcţia indicată - ele „înţeleg" acest limbaj instinctiv. Nu e vorba de „raţionament", ci de reacţii reflexe la anumite caracteristici ale zborului unei lucrătoare.
Se poate afirma că instinctul constă într-o succesiune de reflexe, în care o acţiune pune animalul într-o situaţie, ce declanşează actul următor. în cazul viespii sphex, vederea greierului declanşează atacarea şi răsturnarea lui, agitaţia acestuia, răsturnat fiind, o stimulează la împungerea lui etc. Dacă modificăm o verigă, viespea devine dezorientată: când după răsturnarea greierului îi tăiem antenele, viespea nu ştie ce să facă şi-1 abandonează (nu îl trage de un picior similar antenei).
De asemenea, o altă specie de viespe îşi clădeşte o celulă, în care depozitează nectar, iar când celula s-a completat, atunci o închide, acoperă intrarea. Dacă spargem celula în aşa fel încât nectarul se scurge uşor, insecta o va umple la nesfârşit, fară a sesiza neregula.
Această fixitate a instinctului îl face să fie deosebit de actele învăţate, inteligente. Instinctul s-ar caracteriza ca un act înnăscut, predeterminat, mecanic, fix, rigid, pe când actele inteligente, dimpotrivă, ar fi dobândite în cursul existenţei, plastice, adaptate condiţiilor variabile ale mediului. Această opoziţie este valabilă numai în linii mari. Cum am observat şi mai sus, există o oarecare variabilitate şi în ce priveşte instinctul. Să citim alte câteva fapte. De pildă, viespea sphex, ajungând cu greierul paralizat în faţa vizuinii, îl lasă la intrare, intră în adăpostul pregătit, iar după ce constată că totul este neschimbat, se întoarce şi introduce prada în înăuntru. Dacă, pe când ea se află în vizuină, noi târâm greierul mai departe, viespea îl caută, îl trage în faţa adăpostului şi iar se duce să-şi facă inspecţia; acest act mecanic se poate repeta şi de 40 de ori la rând. Pe de altă parte, în alte regiuni, au fost observate viespi sphex, care, după 3-4 repetări mecanice ale inspecţiei, renunţă la ea şi introduc imediat greierul în locul de mult pregătit.
Există o adaptare a instinctului în funcţie de condiţiile de mediu. Un stup de albine de la ecuator, unde nu este iarnă, încetează după câteva generaţii să mai adune miere. O pasăre captivă, chiar dacă are la îndemână tot ce-i trebuie pentru a-şi clădi un cuib, totuşi nu construieşte nimic. Un pui de câine crescut de la naştere pe o podea de ciment, după ce face mereu încercări de a scurma (pentru a-şi ascunde surplusul de hrană), de la o vreme renunţă şi instinctul acesta nu mai apare, chiar dacă este eliberat într-o cutie cu pământ moale.
De asemenea, cântecul păsărilor nu e decât parţial înnăscut: lungimea cântecului, numărul de note este acelaşi cu cel al cântecului părinţilor, dar melodia este în funcţie de un model, care poate fi cu totul altul când pasărea a crescut printre alte specii.
De altfel, la speciile superioare, instinctul se perfecţionează prin exerciţiu: e vorba de „jocul" puilor de pisică ori de câine, prin care indivizii îşi exersează repezeala, agerimea.
Aşadar, nu se poate face o opoziţie prea netă între comportamentul instinctiv şi cel învăţat, mai ales în cazul speciilor evoluate. La acestea, învăţarea ocupă un loc din ce în ce mai important şi de aceea copilăria e din ce în ce mai lungă (cea mai lungă e la cimpanzeu şi, desigur, la om). De altfel, omul are puţine instincte şi apar doar sub forma unor tendinţe: tendinţe de apărare (fugă la un zgomot puternic, la un cutremur), tendinţe sexuale (care se mărginesc la actul în sine şi nu determină nici măcar natura partenerului), iar tendinţele materne (foarte puternice la animale) pot lipsi. Oricum, o cercetătoare (Margaret Mead), vizitând o insulă din Polinezia, a întâlnit o populaţie primitivă, unde relaţiile sociale erau diferite de cele europene: femeile mergeau la vânătoare, la pescuit, iar bărbaţii se ocupau de gospodărie şi de copii. Dându-le copiilor de ocolo diferite jucării, s-a observat că băieţii au manifestat interes faţă de păpuşi, pe când fetele au preferat armele sau uneltele în miniatură. Deci nici preferinţa pentru păpuşi nu este legată de instinct, ci este efectul modelului social.
- Stadiul psihicului perceptiv
După A.N. Leontiev se află în acest stadiu speciile, care sesizează caracteristicile obiectelor în integritatea lor şi nu doar aspecte senzorial izolate. Aceasta se traduce în posibilitatea de a distinge un obiect vizat de condiţiile, în care se poate ajunge la el. Este o discriminare între obiect şi condiţiile ambiante. De exemplu, dacă într-un acvariu punem între peşte şi hrană un paravan de sticlă, acesta poate învăţa să-1 ocolească. Dacă după aceea scoatem paravanul, peştele nu observă schimbarea şi continuă să efectueze un drum ocolit. Un mamifer, pus într-o situaţie similară, sesizează deosebirea şi recurge la calea directă către aliment.
A doua caracteristică o constituie predominarea actelor învăţate la aceste specii, instinctele având un rol mai puţin important. De aceea, activitatea lor e mult mai plastică, mai adaptată, ţinând cont de condiţiile, situaţiile concrete, în care ea se desfăşoară.
- Stadiul intelectual
Stadiul intelectual, al gândirii senzorio-motorii, îl găsim numai la maimuţele antropoide. El se caracterizează prin puţinătatea încercărilor de a rezolva o problemă şi apariţia soluţiei dintr-o dată, pe neaşteptate. Faptul a fost evidenţiat prin experimentele cu cimpanzei, realizate de W. Kohler. într-unui din ele, maimuţei i se oferă o banană, dar în afara cuştii şi la o distanţă la care ea nu poate ajunge. în cuşcă se află însă şi un băţ. Cimpanzeul nu face multe încercări, renunţă, se învârte prin cuşcă; deodată observă băţul, îl înşfacă, trage banana către el şi o consumă.
Se observă şi un al doilea aspect: caracterul bifazic al acţiunii. Maimuţa apucă un băţ sau îşi clădeşte un postament din lăzi (într-o altă experienţă în care banana se află pe tavan) şi abia în al doilea moment îşi poate însuşi fructul. De asemenea, odată folosind o astfel de „unealtă" improvizată, animalul reţine procedeul şi-1 foloseşte imediat în situaţii asemănătoare.
- Stadiul psihicului conştient
Stadiul psihicului conştient este ultima treaptă a evoluţiei, specifică omului. în legătură cu deosebirile dintre om şi animal există controverse. Unii, printre care şi H. Pieron, susţin că diferenţele sunt de ordin pur cantitativ. Alţii, printre care A.N. Leontiev, subliniază existenţa şi a unora calitative.
După H. Pieron, cea mai categorică deosebire este cea referitoare la volumul creierului, existând destule asemănări. în ce priveşte senzaţiile, animalele sunt chiar superioare omului. Vulturul, de pildă, are o acuitate vizuală mai bună. Memorie găsim şi la furnică: aşezăm o tufă în drumul furnicilor ieşind din furnicar şi o lăsăm câtva timp. Când o înlăturăm, observăm că furnicile întorcându-se la furnicar sunt dezorientate, când ajung în locul unde fusese tufa peste care trebuiau să treacă.
Cât priveşte cimpanzeul, el recunoaşte omul, care 1-a îngrijit (şi după doi ani). Expresiile emoţionale ale omului le găsim şi la cimpanzeu. Am putea vorbi de sentimente estetice şi la unele păsări: ele îşi împodobesc cuibul nunţial cu frunze şi flori. Tot aşa afecţiunea şi fidelitatea extremă a unor câini faţă de stăpânul lor e privită ca un sentiment religios în germene.
Ierarhia socială se observă la cimpanzei. Şeful merge înainte şi este respectat, având prioritate în multe situaţii. Limbajul este prezentat sub forma ţipetelor. La cimpanzei sunt manifestate şi unele gesturi semnificative. Dar am amintit de existenţa unui limbaj (sub forma dansului) la albine.
în fine, observăm şi animale folosind unelte: elefantul smulge frunze mari, cu care se apără de muşte. Cimpanzeii aruncă cu pietre şi îşi confecţionează din fibrele frunzelor tije cu care scot termitele din cotloanele marilor lor construcţii.
Ajunşi la acest aspect, trebuie totuşi să subliniem deosebiri esenţiale. Omul modifică mult obiectele din natură pentru a-şi confecţiona o unealtă şi mai ales o păstrează, ceea ce nu se întâmplă la nici un animal. Totodată, modul de confecţionare şi de utilizare a uneltei capătă consacrare socială, fiind transmis de la o generaţie la alta. în felul acesta s-a asigurat progresul uriaş al umanităţii, întrucât o nouă generaţie nu este nevoită să inoveze totul de la început, ea profită de experienţa înaintaşilor.
O altă deosebire netă este utilizarea limbajului independent de context, aspect inexistent în expresiile animale.
Un specific aparte îl constituie apariţia gândirii abstracte, datorită căreia pregătirea unei acţiuni poate avea loc în gând, în afara situaţiei prezentate, uneori cu ani înaintea desfăşurării acţiunii.
în fine, activitatea omului e subordonată relaţiilor sociale. în timpul vânătorii hăitaşii gonesc animalele în direcţia unde aşteaptă cei cu arme. Acţiunea lor ar fi absurdă, dacă n-ar exista convenţia cu ceilalţi participanţi la vânătoare.
Dintre toate aceste caracteristici specifice, două par să fie cele mai importante; construirea, inclusiv păstrarea uneltelor şi apariţia gândirii abstracte, a conştiinţei reflexive. Ele au făcut posibile dominarea şi transformarea profundă a mediului.