Pin It

Conştiinţa este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii psihice (nivelul superior de dezvoltare al psihicului). Deci conştiinţa este structura psihică de suport a vieţii interioare şi constituie nucleul vieţii psihice.

Conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fară inconştient) sau nimic (psihologia fără conştiinţă).

Dintr-un termen esenţial la debutul psihologiei ştiinţifice, conştiinţa s-a transformat într-un termen ignorat timp de mai bine de 70 de ani. „Conştiinţa a fost eliminată din psihologia ştiinţifică şi a revenit în prim-plan numai în ultimii ani, după şapte decenii de exil" (Baars, 1998).

Este meritul lui Piaget (1974) de a-i fi redat statutul ştiinţific de prim rang. Astăzi termenul de „conştiinţă" şi problematica fascinantă a conştiinţei fac obiectul predilect al „ştiinţelor spiritului", al psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor.

Autori precum D.C. Dennet (1991), D. Edelman (1992), O. Flanagan (1992), N. Humphrey (1992), R. Searle (1992), J. Paillard (1994), D. Pinkas (1995), B.J. Baards (1998) etc. au publicat articole şi monografii de specialitate dedicate problematicii conştiinţei, cu mare audienţă nu numai în lumea specialiştilor, ci şi în cea a publicului larg. Aşadar, conştiinţa îşi reia statutul central şi fundamental în gândirea şi cercetarea psihologică.

Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea este pură subiectivitate, din faptul că se manifestă în experienţele personale, nefiind, de regulă, accesibilă altuia. Conştiinţa este „locul senzaţiilor şi al percepţiilor noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea spiritului" (Sillamy, 1980, voi. I, p.264). Definiţia lui Sillamy, deşi reuşeşte să surprindă unele elemente esenţiale ale naturii şi funcţiilor conştiinţei, sugerează cu mai mare acuitate întrebarea „Ce înseamnă a fi conştient?". în vederea clasificării ei argumentate, o scurtă incursiune în istoria psihologiei poate fi instructivă. După opinia psihologilor români, în definirea conştiinţei au fost parcurse trei mari etape: prima se înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei ştiinţifice şi până prin anii '30; a doua cuprinde perioada anilor '40-'60; a treia începe cu anii '70 şi continuă până în zilele noastre.

Etimologia cuvântului (con-scientia: con-science; so-znanie) demonstrează că organizarea conştientă este o reproducere cu ştiinţă, în care individul dispune de o serie de informaţii, ce pot fi utilizate în vederea descifrării, înţelegerii şi interpretării unui nou obiect, fenomen, eveniment. Sub raport psihologic, omul îşi dă seama de „ceva" anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni, impresii. în virtutea experienţei anterioare obiectul are un ecou informaţional în subiect, în sensul că este conştientizat aproape imediat. Conştiinţa presupune includerea particularului în general şi identificarea generalului în particular.

Conştiinţa este nivelul psihic superior de reflectare a realităţii caracteristic doar omului şi nu în toate cazurile.

Conştiinţa este forma cea mai superioară de reflectare psihologică, este rezultatul condiţiilor social-istorice de formare a omului în cadrul activităţii de muncă, care se află permanent în comunicare (cu ajutorul limbajului) cu alţi oameni.

în acest sens conştiinţa este „un produs social". Omul este unicul dintre fiinţe, care este capabil de autoanaliză, autocontrol şi autoapreciere.

Aptitudinea de a se reflecta pe sine însăşi în complexul activităţii vitale este aptitudinea de a fi conştient de sine.

Reflectarea relaţiilor sociale de către om se numeşte conştiinţă socială. Conştiinţa socială se prezintă sub două forme fundamentale:

  • ideologică;
  • psihologică.

Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar există două feluri de conştiinţă:

  • conştiinţa implicită - primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele superioare;
  • conştiinţa reflexivă - conştiinţa de sine, de „eu", într-adevăr specific umană.

Conştiinţa de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine", stare confuză, dinaintea

momentului, când persoana va judeca, va aprecia modul său de existenţă. La baza evoluţiei conştiinţei stă formarea treptată a unei scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp.

Prin sistematizarea reflecţiilor asupra fenomenului de conştiinţă şi a definiţiilor diverse date acestuia se pun în evidenţă, implicit sau explicit, şi funcţiile conştiinţei:

  • funcţia de semnificare sau de cunoaştere;
  • funcţia de relaţie;
  • funcţia de sinteză;
  • funcţia de autosupraveghere;
  • funcţia de adaptare;
  • funcţia reglatorie (de autoreglaj voluntar);
  • funcţia informaţional-cognitivă;
  • funcţia de orientare spre scop;
  • funcţia anticipativ-predictivă;
  • funcţia creativ-proiectivă;
  • funcţia finalistă.

Henri Ey (1900-1977) savant francez, teoretician al conştiinţei, oferă în două dintre lucrările sale (Conştiinţa, 1963; Manual de psihiatrie, 1967, împreună cu Bernard şi Brisset) o concepţie profundă referiotare la conştiinţă.

A fi conştient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vieţii psihice sau doar unora dintre acestea.

Savantul francez propune o definire complexă a conştiinţei, asigurând astfel unitatea şi totodată eterogenitatea fenomenelor de conştiinţă. „A fi conştient înseamnă a trăi particularitatea experienţei proprii, transformând-o în universalitatea ştiinţei ei. Cu alte cuvinte, conştiinţa trebuie descrisă ca o structură complexă, ca organizare a vieţii de relaţie a subiectului cu alţii şi cu lumea."

Ey demonstrează că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii". Aşadar, individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană.

în sfârşit, fiind consecvenţi ai unui punct de vedere mai vechi exprimat într-un manual de psihologie (1976), este preferabil să definim conştiinţa ca „o formă supremă de organizare psihică, prin care se realizează integrarea activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea / adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social".

Prin această definiţie cercetătorii au dorit să specifice că sfera conştiinţei nu se suprapune peste sfera psihicului; conştiinţa este doar „o parte" a psihicului, desigur, cea mai importantă.

în al doilea rând, a fost subliniată funcţia generală a conştiinţei (integrarea activ-subiectivă), în fine, precizăm finalitatea conştiinţei (adaptarea la mediu). Printr-o asemenea formulare s-a realizat un acord cu unele puncte de vedere foarte recente.