Poziţia subconştientului în psihologie este destul de imprecisă. Termenul a apărut la sfârşitul secolului al XlX-lea - începutul secolului XX, căpătând diferite denumiri. Astfel, el a fost considerat când o postconştiinţă, când o preconştiinţă. Unii autori l-au denumit chiar „inconştient normal'. în prezent, există tendinţa de a-1 defini prin opoziţie cu conştiinţa, spunându-ni-se mai degrabă ce nu este decât ce este. Grand dictionnaire da le psychologie (1994, p.760) defineşte subconştientul ca fiind „ansamblul stărilor psihice, de care subiectul nu este conştient, dar care influenţează comportamentul său."
Tot de acolo aflăm că conştientul reprezintă un conţinut de gândire „mai puţin conştient," aflat la limita accesibilităţii în spirit, la limita stabilităţii în conştiinţă. Termenul, în opinia autorului citat, este în momentul de faţă abandonat. Reber, în schimb, apropie subconştientul de inconştient. El afirmă că în anumite circumstanţe termenul de subconşteint este sinonim cu cel de inconştient.
în aceste condiţii, o serie de clarificări sunt absolut necesare. Noţiunea de subconştient, sub o formă sau alta, cu o denumire sau alta, se păstrează şi este utilizată în psihologie. Unii autori o includ chiar în titlurile cărţilor lor. De exemplu, Ion Biberi a publicat în a. 1938 o lucrare intitulată Funcţiile creatoare ale subconştientului, iar în a. 1970 - o alta, cu titlul Visul şi structurile subconştientului.
Conservarea noţiunii de subconştient în psihologie este firească, deoarece subconştientul reprezintă una dintre ipostazele importante ale psihicului, care nu poate fi nici ignorată, nici redusă sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia. Subconştientul dispune nu numai de conţinuturi specifice, ci şi de mecanisme şi finalităţi proprii.
Subconştientul se referă la structurile abisale ale personalităţii („psihologia adâncimilor"). Pentru psihanalişti, subconştientul este parte a psihicului, care tinde să revină în conştiinţă şi presează în mod continuu asupra conştiinţei omului. Este o zonă abisală (profundă) limitată, în care nu se posedă o conştiinţă clară.
Sigmund Freud şi neofreudiştii consideră subconştientul ca fiind:
- deschis şi orientat spre conştiinţă;
- presupune o oarecare transparenţă, putând fi considerat o conştiinţă latentă;
- este un ansamblu de servo-mecanisme şi implicaţii nemijlocite ale conştientului, rezervă de informaţii şi operaţii din care se constituie faptele de conştiinţă.
Trăsăturile definitorii sunt: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu aceasta.
înţelegerea conţinutului specific, mecanismelor şi finalităţilor proprii subconştientului nu au fost realizate dintr-o dată, ci a parcurs o serie de etape. într-o primă etapă, cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel psihic, ce cuprinde actele foste cândva conştiente, dar care în prezent se desfaşoară în afara controlului conştient.
El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele, ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să păşească pragul conştiinţei.
Această accepţie transpare din cele mai multe definiţii care i s-au dat. Astfel, Th. Ribot a definit subconştientul drept o „conştiinţă stinsă". Lăsând la o parte faptul că o conştiinţă stinsă n-ar avea nici un fel de rol în viaţa psihică a individului (poate mai degrabă ar fi trebuit să fie considerat o „conştiinţă adormită", capabilă oricând, în funcţie de împrejurări şi de solicitări, să se trezească), se remarcă definirea subconştientului pornind de la conştiinţă.
Şi în viziunea altor autori, cum ar fi de pildă Janet şi Pierce, subconştientul apare ca un fel de conştiinţă inferioară, ce coexistă cu cea centrală.
„O parte mai mult sau mai puţin considerabilă a acestor reacţii continuă să rămână închisă în forma inferioară. Acestea sunt actele subconştiente.
S-a acreditat şi ideea că, deşi amplasat între conştient şi inconştient, subconştientul este orientat mai mult spre conştiinţă. El nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenţă, putând fi considerat, de aceea, o „conştiinţă implicită".
În a doua etapă a fost conştientizat nu numai caracterul limitat al definirii subconştientului, ci s-a trecut la elaborarea unei noi concepţii.
Meritul cel mai mare îi revine lui Henri Wallon, care a formulat încă din a. 1924 o serie de idei extrem de iteresante cu privire la subconştient. Subconştientul este definit de Henri Wallon (1924) ca o „cerebraţie latentă", ce are loc „sub simplicitatea aparentă a percepţiilor".
în afară de surprinderea şi sublinierea caracterului dinamic al subconştientului, se conturează mai pregnant ideea existenţei lui ca nivel de sine stătător, dinstict atât de conştient, cât şi de inconştient.
Acest punct de vedere, o dată câştigat, permitea concentrarea asupra caracteristicilor subconştientului, pe funcţiile lui specifice, care să-1 diferenţieze şi să-l individualizeze în raport cu celelalte două ipostaze ale psihicului.
Principalele trăsături ale subconştientului apar din amplasarea lui topografică între conştient şi inconştient. Acestea sunt:
- latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o stare latentă până când vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);
- coexistenţa cu conştiinţa (de obicei, conţinuturile subconştientului sunt o altă expresie a conţinuturilor conştiinţei, poate mai concentrată, mai condensată, ele neintrând în conflict cu conţinuturile conştiinţei, ci coexistând cu acestea);
- facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba conştiinţei, devine un fel de „servitor" al ei);
- filtrarea şi medierea conţinuturilor, care trec dintr-un nivel în altul (conţinuturile conştiinţei nu trec direct în inconştient, ci „se opresc" pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi în subconştient, la fel petrecându-se lucrurile şi cu conţinuturile inconştientului, care mai întâi tranzitează subconştientul şi abia apoi pătrund în conştiinţă).
Toate aceste particularităţi ale subconştientului au fost bine sintetizate de Paul Popescu- Neveanu, care vorbea de proximitatea subconştientului faţă de conştiinţă şi de compatibilitatea cu ea. Aceasta demonstrează că, deşi se amplasează între conştient şi inconştient, subconştientul este mai aproape de conştient, iar conţinuturile lui sunt mai asemănătoare cu cele ale conştientului decât cu cele ale inconştientului.
Subconştientul este considerat din această perspectivă un servo-mecanism al conştiinţei, o ipostază a psihicului aflată în slujba conştiinţei, o rezervă de informaţii şi operaţii din care se constituie, uneori, faptele de conştiinţă, aceasta din urmă avându-şi totuşi izvorul în afara ei, în realitatea materială şi socială înconjurătoare. Această idee apare şi la alţi autori. „Subconştientul conţine ceea ce nu se află în centrul atenţiei, dar care poate avea efecte asupra conştienţei" (Atkinson et al., 1993).
în fine, subconştientul nu este un simplu dublet al conştientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de conţinuturi şi legităţi de funcţionare bine individualizate.