Psihologie

Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice, în legătură cu care poziţiile de negare sunt de afirmare abundă în literatura de specialitate. Discuţiile cu privire la accepţiile noţiunii, la natura psihică a inconştientului, la rolul lui în existenţa umană sunt atât de numeroase, prolixe şi contradictorii, încât creează un tablou deconcertant referitor la inconştient.

Se afirmă chiar că psihologia a renunţat să mai plaseze în centrul preocupărilor sale teoretice şi practice noţiunea de conştiinţă, în favoarea celei de inconştient. Chiar dacă inconştientul a captat în ultima vreme într-o mai mare măsură atenţia psihologilor, nu se poate susţine fără a greşi că ei au încetat să se mai preocupe de studiul conştiinţei. Vom încerca să analizăm câteva dintre problemele mai importante ale inconştientului ca ipostază a psihicului.

Există un număr destul de mare de fenomene şi reacţii psihice, care intervin în activitatea noastră, fără a ne da seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune existente, neactualizate îl denumim, în mod obişnuit, inconştient.

Astăzi includem în inconştient mai întâi tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei achiziţionate şi care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de latenţă; unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodată. Apoi găsim toată rezerva de acte automate, priceperi şi deprinderi, care nu sunt necesare pentru moment (ştiu să dansez, dar nu e cazul etc.). Ele intervin când o cere situaţia prezentă.

Tot inconştiente sunt unele percepţii obscure (sub pragul, la care devin conştiente), dar influenţând comportamentul (mulţi excitanţi condiţionaţi pot rămâne în afara conştinţei).

în fine, afectivitatea este în mare măsură inconştientă: scopuri, dorinţe, sentimente, care n-au legătură cu momentul prezent.

în ce priveşte sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduită, ele nu sunt conştiente în întregimea lor (îmi dau seama că ţin la tatăl meu, dar nu ştiu ce sacrificii aş fi în stare să fac pentru a-1 şti mulţumit.)

Psihologul japonez Tanenari Chiba (1884-1972) susţinea că funcţiile conştiente şi inconştiente ale vieţii psihice nu diferă fundamental, ele fiind guvernate de legi, ce dispun de aceeaşi natură.

Conştiinţa şi inconştientul au aceeaşi orientare şi conţinuturi de aceeaşi natură. Identificarea celor două niveluri de organizare a vieţii psihice echivalează practic cu negarea specificului ambelor.

Aceste obstacole epistemologice au frânat constituirea şi evoluţia concepţiilor asupra inconştientului.

Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Sigmund Freud, medic- psihiatru vienez (părintele psihanalizei), care, deşi nu a introdus noţiunea respectivă în psihologie, a elaborat o concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului, furnizând chiar şi o metodă de sondare şi asanare a lui.

Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui S. Freud, acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconştientului, dar a ajuns la mari exagerări şi unilateralitate.

în ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanţe.

1. Şinele („id") - care ar fi principalul sediu al inconştientului, imaginat ca un rezervor unde „clocotesc" dorinţele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte esenţiale:

• instinctul vieţii - tendinţa spre plăcere („Libido"), pe care mereu a identificat-o cu tendinţele sexuale;
• instinctul morţii - („Thanatos"), tendinţa spre distrugere.

Ambele instincte încearcă mereu să treacă la acţiune, dar sunt ţinute în frâu de a doua instanţă;

2. Supraeul „ superego" - acesta este alcătuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copiilor neconforme cu moralitatea;
3. Eul („ego") - principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine", de interdicţiile supraeului, căutând un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis obligă eul să alungă în inconştient (şinele) toate tendinţele, aspiraţiile, care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud „ refulare").

Concepţia lui Freud are o bază reală: există mereu conflicte între dorinţele noastre şi obligaţiile morale Eul, în funcţie de conştiinţa morală şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă. Dar Freud susţine o supremaţie a sinelui, a forţelor inconştiente.

Investigaţiile şi cercetările directe asupra inconştientului au fost precedate de „lansarea" filosofică a noţiunii respective de către marii metafizicieni germani din epoca postkantiană (Schelling, Hegel, Schopenhauer). „Filosofia inconştientului" (mai cunoscută este cea a lui Hartman) a creat o ambianţă favorabilă recunoaşterii inconştientului. De asemenea, cercetările experimentale efectuate după a. 1880 de şcoala de la Salpetriere (Charcot) sau de cea de la Nancy (Bernheim) au constituit solul fertil în care şi-a înfipt rădăcinile, mai târziu, psihanaliza centrată pe „psihologia profunzimilor" şi pe găsirea unui conţinut specific noţiunii de inconştient.

Din „ filosofia inconştientului" două idei prezintă interes: una dintre ele consideră că prin natura sa inconştientul este iraţional, cealaltă vede în inconştient o adevărată forţă, ce guvernează întreaga viaţă a individului. Prima idee se conturează cel mai bine în opera lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), în lucrarea Lumea ca voinţă şi reprezentare (1819). Pentru filosoful german voinţa reprezintă o forţă iraţională şi activă, omul însuşi fiind o voinţă fără conştiinţă. Intelectul uman se află în serviciul voinţei. „Voinţa este profesorul, iar intelectul servitorul" (după Schopenhauer).

Acest mod de a concepe inconştientul va contamina multe concepţii psihologice elaborate ulterior. Cea de-a doua idee va avea însă o mai mare răspândire. Carl-Gustav Carus (Vorlesungen tiber Psychologie, 1831) consideră că „viaţa psihică conştientă îşi are cheia în regiunea inconştientului". Pentru E. von Hartman (1842-1906) (Philosophie de VInconştient, a. 1869), atât viaţa organică, cât şi cea spirituală (psihică) sunt dominate de inconştient. în opinia lui Hartman, inconştientul este prezent în percepţii, în formularea conceptelor, în raţionamente; el guvernează sentimentele; în el îşi au sursa descoperirile geniale. Mulţi alţi filosofi au avut contribuţii remarcabile la fundamentarea filosofică a inconştientului. Kant folosea expresia „reprezentări întunecate" pentru a desemna inconştientul. Fichte vorbea despre „intuirea fară conştiinţă a lucrurilor", Schelling despre „inconştientul etern" ca temei absolut al conştiinţei, Nietzsche, în prelungirea moraliştilor francezi, despre „impurităţile spiritului". Informaţiile pertinente cu privire la fundamentarea filosofică a inconştientului găsim într-o lucrare semnată de V.D. Zamfire seu (1998).

Primele rezultate ale cercetărilor medicale făcute în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului şi disocierii personalităţii au conturat mult mai mai bine premisele unei psihologii a inconştientului. Binet şi Janet, elevii lui Charcot, psihiatrul american Morton Prince (1854-1929), care a studiat la Nancy, vedeau în inconştient reversul conştiinţei, incapabilă de a sintetiza ansamblul vieţii psihice, unele fenomene scăpându-i de sub focarul analizei. Inconştientul apărea în viziunea acestor autori mai degrabă ca o slăbiciune a Eului şi a conştiinţei, ca o deficienţă psihologică, în sfârşit, ca un automatism psihic. Oricum, rolul inconştientului nu mai putea fi negat, din moment ce începuseră a se aduce probe experimentale sau cvasiexperimentale în sprijinul existenţei lui.

Freud va fi însă cel, care va da o definire şi o fundamentare ştiinţifică inconştientului. Inspirat şi influenţat de ideile filosofilor, psihologilor şi psihopatologilor dinaintea lui, Freud a propus o asemenea concepţie despre inconştient.

Fără a intra în amănunte, considerăm că principalele merite ale lui Freud în investigarea inconştientului sunt: descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ procesului refulării; trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv, ce desemnează faptele mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce înseamnă că proprietatea, „calitatea" de a fi inconştiente o au nu numai amintirile, ci şi mecanismele de refulare sau ceea ce porneşte de la Supraeu; multiplicarea zonelor, ce se sustrag conştiinţei, considerarea inconştientului ca fiind profund, abisal, şi nu doar un simplu „automatism psihic", cum apărea el la Janet.

în jurul concepţiei lui Freud asupra inconştientului s-a păstrat multă vreme o tăcere aproape jenantă. Austriecii Bleuler (1857-1939) şi Jung (asistentul său), ungurul Sandor Ferenczi (1873­1933), englezul Alfred Ernest Jones (1879-1958) încep să utilizeze metodele lui Freud. în a. 1910 a luat fiinţă Asociaţia Psihanalitică Internaţională, al cărei preşedinte a fost ales Jung, asociaţie, care va reuni primii freudieni (Alfred Adler, Otto Rank, Theodor Reik etc.). Totodată, încep să se contureze şi primele disidenţe, ceea ce face ca cercetările asupra inconştientului să intre într-o nouă etapă, pe care am putea-o denumi postfreudiană. Pentru Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi de sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficienţe fizice, fie ale inferiorităţii reale sau presupuse ale Eului.

Omul dispune de o tendinţă importantă de superioritate, astfel încât dezvoltarea lui psihică se datorează luptei, ce are loc la nivel inconştient între o tendinţă negativă (sentimentul de inferioritate) şi o tendinţă pozitivă (sentimentul de superioritate), aceasta din urmă fiind orientată spre compensare. în concepţia lui Adler, compensarea joacă acelaşi rol, pe care îl avea refularea la Freud, numai că Adler cade în aceeaşi greşeală săvârşită şi de Freud: absolutizarea acestui mecanism.

Mulţi alţi autori (Melanie Klein, Anna Freud, Daniel Zagache, Jacques Lacan etc.) au adus contribuţii importante la teoria inconştientului, făcând din psihanaliză, aşa cum se exprima un exeget francez, un umanism, punând bazele unei morale şi unui comportament nou.

Françoise Dolto, fondatoarea psihanalizei copilului în Franţa, propune o tratare a inconştientului dintr-o perspectivă foarte extinsă {Inconscient et destins, 1988).

Mai recent, în Franţa a început să prindă contur o psihologie socială clinică de inspiraţie psihanalitică.

Două dintre lucrările unor autori, ce aparţin acestei noi orientări, au apărut şi în traducere românească (Barus-Michel, Giust-Desprairies şi Ridel, 1998; Sirota, 1998). Adrian Neculau, iniţiatorul traducerii acestor lucrări în limba română, scrie în prefaţa primei lucrări citate: „Psihologia socială clinică se simte bine în vecinătatea psihanalizei. Utilizează multe dintre conceptele acesteia, metodele sale de investigaţie, are predilecţii pentru problematica acesteia. Inconştientul, fantasmele, comportamentele defensive, ca şi cele ofensive sunt tărâmul lor comun" (Neculau, 1998). Expansiunea problematicii inconştientului, în linii generale, şi a psihanalizei, în particular, până şi în psihologia socială clinică, justifică poate cel mai elocvent „ triumfurile psihanalizei".

Totuşi, prin diversitatea lor, cercetările psihanalitice exprimă dificultatea conceperii într-o manieră unitară a inconştientului.

Unii autori, printre care se numără însuşi Freud, au definit inconştientul într-o manieră restrictivă şi exclusivistă, considerânu-1 doar rezervorul tendinţelor înfrânate, înăbuşite, refulate, frustrate. Inconştientul este cel care explică lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele etc.

Alţi autori definesc inconştientul într-o manieră negativă, insistând mai mult asupra rolului său în ansamblul vieţii psihice. în viziunea acestor autori inconştientul apare ca haos, ca iraţional, învolburare de pulsiuni oarbe, ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte dezorganizatorice şi inhibitive asupra vieţii psihice, ca ţinând chiar de patologia mintală.

Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă, ca fiind o formaţiune psihică, ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. „Inconştientul nu trebuie conceput ca un receptacul de amintiri, ca un refulat oarecare, ci ca o structură asimilatoare, o schemă dinamică deschisă lumii, organizând elementele primite (biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-le în psihic şi dând un sens fiinţelor şi lucrurilor" (Sillamy, 1980).

• Din faptul că inconştientul are o funcţionalitate mai puţin previzibilă, o desfăşurare mai haotică, nu trebuie să deducem că el ar fi lipsit de ordine, de orice rânduială. El nu este lipsit de organizare, ci dispune de un alter ego, el neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivităţi.
• Din faptul că inconştientul se manifestă impulsiv sau spontan nu trebuie să se tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient de bine conturate.

Ei, de exemplu, consideră că principalele „structuri" ale conştientului sunt:

• sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcţiile sale (respiraţie, circulaţie, digestie etc.);
• automatismele psihologice sau „inconştientul subliminal" exprimat de organizarea normală a câmpului conştiinţei;
• baza inconştientă a persoanei, care conţine stadii arhaice. Aşadar, experienţa psihosomatică inconştientă, infrastructura câmpului conştiinţei şi formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe, care constituie inconştientul.

Deşi structurile sale sunt mai simple decât cele ale conştiinţei, inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:

• rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţii psihice a individului;
• rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinări şi recombinări spontane:
• rol de asigurare a unităţii Eului, prin faptul că este principalul depozitar al programelor informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale pe baza cărora, prin organizare specifică, se emancipează conştiinţa.

Inconştientul face parte integrantă din fiinţa umană, nelăsând-o neinfluenţată în nici una din ipostazele sale existenţiale normale sau patologice.

Faptul că inconştientul este diferit în manifestările sale nu putea să scape celor, care s-au ocupat cu abordarea lui. Aşa încât foarte curând a început să se vorbească nu de inconştient în linii generale, ci de variate tipuri sau moduri de inconştient. însuşi Freud deosebea trei tipuri de inconştient:

• unul latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a deveni conştiente;
• altul format din faptele psihice refulate;
• al treilea, constituind partea cea mai importantă a eului ideal.

Dwelshauvers prezenta în lucrarea sa L 'inconştient, apărută în a. 1919, o multudine de tipuri de incoştient. Ralea, care s-a referit în a. 1926 la clasificarea lui Dwelshauvers, le-a redus la două forme fundamentale:

• inconştientul funcţional, cu subdiviziunea în inconştientul fiziologic şi inconştientul psihic;
• inconştientul adaptiv, tot cu două subdiviziuni: inconştientul automatic şi inconştientul afectiv.

Pavelcu, în lucrarea sa din a. 1941, utilizând criteriul dimensiunilor vieţii spirituale (verticală, orizontală, logitudinală), deosebea trei forme ale inconştientului, şi anume: inconştientul abisal; inconştientul periferic,; inconştientul temporal (Pavelcu, 1982). Nu ne mai referim şi la alte clasificări, ci specificăm doar faptul că diferenţierile dintre tipurile sau modurile de inconştient provin din felul, în care este rezolvată problema naturii inconştientului şi cea a rolului acestuia în viaţa psihică.

în cursul noilor orientări psihologice se disting doar trei tipuri de inconştient: inconştientul cerebral; inconştientul colectiv; inconştientul cognitiv, ele revenind în actualitate.

Constatări concluzive

în dinamica vitală a conştientului principalul sistem de referinţă rămâne conştiinţa, deoarece prin intermediul ei omul reproduce în mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător conduita. Este necesar să consemnăm, susţinea Ei, „subordonarea organică a inconştientului faţă de conştient" (Ey, 1983), deoarece numai în felul acesta vom ajunge în posesia conştiinţei morale şi vom evita pierderea libertăţii adusă de dezorganizarea fiinţei conştiente o dată cu maladiile mintale. Conştiinţa se implică în însăşi realizarea destinului uman, acesta din urmă nefiind altceva decât „conştiinţa acţiunii şi a scopurilor" sau „conştiinţa personalităţii întregită în dimensiunea ei temporară" (Pavelcu, 1982).

Conştiinţa superioară a conduitei sale îi oferă omului posibilitatea de a se conduce în viaţă.