Pin It

Necesitatea de adaptare a organismului, de a face faţă unor solicitări exterioare din ce în ce mai complexe au condus la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a informaţiilor, la structurarea unor modalităţi de răspuns la influenţele externe. La nivelul elementar al dezvoltării organice, forma sub care se reacţionează este iritabilitatea simplă, proprietatea biologică generală, care permite fiinţelor vii să recepţioneze influenţele externe şi să răspundă selectiv la ele printr-o modificare internă.

Iritabilitatea simplă reprezintă tocmai proprietatea organismului de a răspunde prin procese active interne la acţiunile din afară. Se observă că iritabilitatea simplă reprezintă o formă de interacţiune între organism şi mediu, esenţială pentru asigurarea vieţii. Reacţia manifestată de organism la acţiunea substanţelor şi formelor de energie externă este difuză, nediferenţiată, nespecializată, o reacţie a întregului organism, care este în acelaşi timp atât analizator, cât şi executor.

Când un stimul din exterior acţionează asupra oricărei porţiuni a organismului, în interiorul acestuia din urmă au loc modificări biochimice şi biofizice, care dau naştere unei stări de excitaţie, ce se propagă prin difuziune, din aproape în aproape, în tot organismul.

Iritabilitatea nu înseamnă însă reacţia organismului la orice stimul, ci numai la stimulii, care au o semnificaţie biologică vitală pentru organism şi care satisfac prin ei înşişi trebuinţele biologice ale organismului; în interiorul acestuia din urmă au loc modificări biochimice şi biofizice, ce dau naştere unei stări de excitaţie, care se propagă prin difuziune, din aproape în aproape, în tot organismul.

Iritabilitatea simplă satisfacea cerinţele vieţii într-un mediu relativ simplu, omogen, în care chiar resursele de viaţă erau încă neformate. Cum însă condiţiile de mediu încep să se complice, organismul este „forţat" să-şi elaboreze noi forme de reacţie la mediu. Cel puţin două împrejurări au impus apariţia cu necesitate a unei noi forme de reacţie a organismului la mediu. Prima o reprezintă existenţa într-un număr limitat a stimulilor biologici necesari, ce prin ei înşişi satisfac trebuinţele biologice ale organismului, la care se adaugă dispersiunea lor mare în mediul înconjurător. A doua constă în faptul că stimulii biologici necesari apar împreună sau amestecaţi cu alţi factori indiferenţi, ce prin ei înşişi nu satisfac trebuinţele biologice ale organismului, dar care au o mare valoare în depistarea primilor. O bucată de carne dispune de proteine, glucide etc., care prin ele însele satisfac trebuinţa de hrană a animalului, dar şi de alte proprietăţi, cum ar fi forma, culoarea, mărimea, mirosul etc., care prin ele însele nu satisfac trebuinţa de hrană, dar pot semnaliza prezenţa în mediu a stimului, ce va satisface această trebuinţă. Semnificativă din acest punct de vedere ni se pare a fi distincţia făcută de A.N. Leontiev (1903-1979) între sursele de viaţă neformate şi sursele de viaţă formate ca lucruri, primele fiind cele, ce întreţin existenţa organismului, celelalte fiind neutre din punct de vedere biologic, dar mediind în mod obiectiv însuşirile esenţiale pentru viaţă ale unei anumite substanţe având formă de lucru. „ Un corp format, înainte de a exercita o acţiune asupra organismului prin proprietăţile sale chimice, de exemplu ca substanţă nutritivă, acţionează asupra lui prin alte proprietăţi ale sale - ca un corp, ce are volum, elasticitate etc,. „Acest fapt face obiectiv necesară apariţia relaţiilor mediate cu mediul" (A.N. Leontiev, 1964).

La un anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi, care să permită organismului atât căutarea şi depistarea stimulilor biologici necesari în mulţimea celor indiferenţi, cât şi recepţionarea şi reacţia la stimulii indiferenţi, dar care au o mare valoare de semnalizare în raport cu ceilalţi. Această nouă capacitate este sensibilitatea.

Proprietatea organismului de a recepţiona factorii indiferenţi, de a stabili un raport cu sens între ei şi cei necondiţionaţi poartă denumirea de sensibilitate. Spre deosebire de iritabilitatea simplă, care este o proprietate biologică, sensibilitatea este o proprietate psihică. Ea constituie, după cum se exprimă Leontiev, „forma embrionară a reflectării psihice ", prima formă de psihic, ce stă la baza celorlalte procese superioare de relaţionare a individului la mediu. Dacă la nivelul iritabilităţii simple e reacţia ce va fi generalizată, realizată cu întreg organismul, la nivelul sensibilităţii ea este diferenţiată, realizată prin intermediul organelor de simţ specializate pentru recepţionarea anumitor modalităţi de energie externă. Sensibilitatea este proprietatea de reacţie a organismului, la acţiunea mediului exterior, ce stimulează şi dirijează activitatea organismului, deci la stimulii neutri, dar care devin puncte de sprijin şi de reper în depistarea şi descoperirea celorlalţi. Sensibilitatea este o formă evoluată a adoptării, întrucât îndeplineşte funcţii de semnalizare în raport cu schimbul de substanţe. Sensibilitatea reprezintă un produs al evoluţiei materiei vii, dar şi o „condiţie", un „mecanism" absolut necesar de interacţiune la nivelul adaptiv optim al procesului vital şi de asigurare a dezvoltării biopsihice a individului.

Cea mai simplă legătură informaţională a omului cu realitatea este realizată prin intermediul senzaţiilor.

  • Senzaţiile sunt procesele psihice elementare, prin care se semnalizează, separat, în forma imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ (analizatori).
  • Senzaţiile sunt procese psihice senzoriale, cognitive, esenţa cărora constă în reflectarea unor calităţi izolate ale obiectelor şi fenomenelor în momentul acţiunii lor asupra organelor de simţ.

Izolarea unui aspect al realităţii (lumină, gust sau miros) se datorează faptului că există organe de simţ diferenţiate, specializate pentru a recepţiona în condiţii optime o anumită categorie de excitanţi (optim = prielnic, de mijloc, nu prea puternic şi nici prea slab). în realitate senzaţia presupune nu doar un organ senzorial, ci un întreg aparat denumit de Pavlov analizator. Acesta se compune din:

  • organul senzorial;
  • nervul aferent (senzorial);
  • regiune corespunzătoare din scoarţa cerebrală (zona de proiecţie);
  • nervul eferent (motor);
  • organul efector (care îndeplineşte acţiunea).

Senzaţii separate nu întâlnim la omul adult, ele există la animalele inferioare şi la copii în primele săptămâni ale vieţii, când mielinizarea incompletă a fibrelor asociative din cortex împiedică o comunicare neîntreruptă între diferite porţiuni ale sale.

Odată cu maturizarea mai avansată a conexiunilor interneuronale, fiecare senzaţie se sintetizează cu altele; produse simultan, precum şi cu urmele execitaţiilor anterioare, formând o percepţie ce este cunoaşterea sintetică a obiectului în integritatea lui (exemplu: Senzaţia de cald şi Percepţia de cuptor cald)

Senzaţiile nu sunt unica formă de reflectare a lumii. Formele superioare ale reflectării senzoriale (percepţia, reprezentarea) nu pot fi reduse la suma sau combinaţia senzaţiilor.

Fiecare formă de reflectare are un specific calitativ, dar fară senzaţii ca formă iniţială de reflectare - este imposibilă existenţa oricărei activităţi cognitive. Fără senzaţii e imposibil activismul psihic al omului.

Numeroase experimente ce relevă influenţa izolării senzoriale (lipsa totală sau parţială a excitaţiilor) asupra psihicului şi organismului uman, ne demonstrează că după mai puţin de 24 ore de izolare senzorială totală (IST) se observă dereglări ale conştiinţei, apar halucinaţii, idei fixe. Exemplu: Experienţele de izolare efectuate în laboratorul lui Hebb sunt f. sugestive din acest punct. Subiecţii au fost culcaţi pe o canapea într-o cameră, în care se întrerupsese orice contact senzorial cu realitatea înconjurătoare (nu vedeau, nu auzeau, nu se mişcau, nu puteau să pipăie). După 20 de ore de absenţă a contactului cu lumea exterioară a obiectelor, psihicul funcţiona prost, iar subiecţii nu gândeau normal. Au apărut tulburări emoţionale, halucinaţii. Prin urmare, permanenta transformare a energiei exterioare (deci a excitantului) într-un fapt de conştiinţă, ce se realizează în situaţii, este o condiţie necesară a activităţii normale a psihicului.

Senzaţiile sunt elementele fundamentale ale oricărui proces de cunoaştere şi se efectuează prin intermediul organelor de simţ.

Senzaţiile reflectă doar însuşiri separate, dar omul trăieşte într-o lume a obiectelor şi de aceea, la necesitate, le integrează în procese perceptive. Senzaţiile mai sunt şi imagini primare, întrucât ele reprezintă rezultatul imediat al acţiunii stimulului asupra analizatorilor şi nu apar decât în aceste condiţii. Senzaţiile capătă o serie de proprietăţi, care le individualizează şi le acordă totodată un anumit specific, şi anume (4 proprietăţi): intensitatea senzaţiilor, calitatea senzaţiilor, durata senzaţiilor, tonul afectiv al senzaţiilor.

  1. Intensitatea senzaţiilor - această proprietate a senzaţiilor este legată, în special, de intensitatea fizică a stimulilor, care le provoacă. Studiul relaţiei cauzale dintre intensitatea fizică a stimulului şi intensitatea experienţei subiective, deci a senzaţiei, a făcut obiectul nenumăratelor investigaţii finalizate prin formularea unei legităţi mai generale a senzaţiilor, legea intensităţii.

Intensitatea senzaţiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte variabile, care acţionează independent sau corelat cu intensitatea fizică a stimulului. Unele din ele se referă la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata aplicării lui.

Un stimul, chiar dacă nu dispune de o intensitate necesară producerii senzaţiei, poate totuşi produce senzaţia prin aplicarea repetată. Alte variabile ale intensităţii senzaţiilor se referă la modul de aplicare a stimulului. Se pare că aplicarea intermitentă (discontinuu, la anumite intervale) a unui stimul este mai productivă decât aplicarea lui continuă. Un sunet sau un flux de lumină vor atinge pragul la cea mai mică intensitate, aceasta din urmă fiind net-superioară comparativ cu cea a unui stimul, ce acţionează continuu, desigur nu independent de durata şi frecvenţa întreruperilor.

Cea de-a treia categorie de variabile, care influenţează intensitatea senzaţiei, o reprezintă unele particularităţi ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzaţiei, începând cu mărimea suprafeţei receptoare stimulate, continuând cu numărul neuronilor puşi în funcţie de mesaj (deoarece fiecare fibră se articulează cu o mulţime de neuroni) şi terminând cu variaţia potenţialului la nivelul neuronilor receptivi ai cortexului senzorial.

  1. Calitatea senzaţiilor - care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative, olfactive etc., are mare importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanelor, dar mai ales în ghidarea Savoarea unui aliment, vocea unui prieten, mirosul unui animal influenţează reacţiile noastre de căutare sau de evitare a alimentelor, prietenilor, animalelor. Iată de ce descoperirea mecanismelor, cărora le poate fi atribuită calitatea experienţei senzoriale umane, a constituit o preocupare constantă a cercetătorilor. Clifford T. Morgan (în 1941) face sinteza acestor mecanisme, menţionând faptul că cel puţin trei mecanisme par a explica mai adecvat calitatea senzaţiilor:
  • Selectivitatea receptorilor - constă în specificitatea diferenţiată a receptorilor în raport cu diversele specii de stimuli. Selectivitatea receptorilor se explică, la rândul ei, prin mai multe aspecte, dintre care mai importante sunt:
    1. localizarea receptorilor - (unii sunt localizaţi la suprafaţa organismului, deci nu vor putea obţine decât informaţiile, ce vin din afara corpului, pe când alţii, fiind localizaţi în interiorul organismului, în organele interne, în tendoane, articulaţii, muşchi, vor fi sensibili doar la stimulii, ce vin din propriul organism);
    2. structurile asociate receptorilor (ochelarii nu filtrează sunetele, la fel cum aparatele acustice nu sunt adaptate pentru lumină);
    3. caracterele chimice şi structurale ale receptorilor (celulele vizuale conţin o serie de substanţe chimice, care le conferă proprietăţile lor fotosensibile, celulele labirintului nonauditiv dispun de o structură adaptată stimulilor mecanici);
    4. caracteristicile funcţionale ale receptorilor (terminaţiile nervoase libere din piele dau senzaţii diferite; de contact, de temperatură, de durere, datorate nu numai structurii şi consistenţelor lor chimici, ci, probabil, şi echilibrului polarizat al membranelor nervilor). Sensibilitatea organismului la stimulii non-specifici nu este gratuită, dimpotrivă, îndeplineşte funcţii adaptative. De exemplu, faptul că o căldură excesivă excită receptorii durerii avertizează organismul asupra unui pericol, care îl ameninţă.
  • Energia specifică a organelor de simţ este alt mecanism, care explică calitatea senzaţiei. Se porneşte de la premisa că fiecare organ de simţ posedă o energie specifică, proprie lui, care este transmisă creierului, indiferent de maniera în care este stimulat. Energia specifică a fibrelor determină sau imprimă calitatea senzaţiei după ce selecţia a fost făcută. O asemenea idee a fost însă contestată de alţi cercetători, care considerau că particularităţile calitative ale stimulului se imprimă receptorilor şi fibrelor independent de proprietăţile particulare ale acestora din urmă. Deci nu energia specifică a receptorilor sau a fibrelor nervoase determină calitatea senzaţiei, ci specificul stimulului. Ewald Hering (1834-1918) în teoria sa asupra vederii colorate demonstrează că unul şi acelaşi receptor poate da două tipuri diferite de impresii colorate, în funcţie de stimulii, care sunt aplicaţi. El propune, teoria fibrelor non-specifice, care intră în felul acesta în dispută cu teoria fibrelor specifice formulată de Helmholtz.

Morgan e înclinat să creadă că din aceste două teorii cea, care are dreptate, este teoria fibrelor specifice, confirmată de fapte şi demonstrată prin probe experimentale. Sunt invocate drept argumente investigaţiile efectuate asupra grupurilor de fibre senzoriale. Pentru fiecare fibră a neuronului auditiv există, de exemplu, o anumită frecvenţă, care declanşează reacţia sa maximă. De asemenea, fiecare fibră optică are propria ei curbă de vizibilitate, aceste curbe diferă de la o fibră la alta. Morgan duce însă ideea mai departe: chiar dacă, în esenţă, calitatea experienţei senzoriale depinde de receptorul, care intră în joc, este foarte probabil ca o calitate senzorială dată să depindă, în condiţii normale, de „diferite combinaţii de receptori specifici sau de combinarea numeroase la fibre specifice diferite" (Morgan, 1949). De exemplu, senzaţia de arsură cauzată de căldura sau de frigul intens poate fi explicată prin combinarea activităţii receptorilor pentru cald şi pentru rece.

  • Energia specifică centrală este un al treilea mecanism implicat în explicarea calităţii senzaţiilor. Aceasta din urmă se datorează, cred unii autori, nu numai unor mecanisme periferice (energia specifică a receptorului sau a fibrei nervoase), ci şi unor mecanisme centrale, corticale (energiei specifice a instanţelor superioare prezente în realizarea senzaţiilor). în sprijinul acestui punct de vedere se aduc argumente de ordin anatomo-fiziologic (localizarea spaţială mai riguroasă a capetelor corticale ale diferitelor organe de simţ) sau de ordin neurologic (tulburarea vederii colorate în condiţiile perturbării cortexului, indiferent de alte defecţiuni vizuale).

Mai plauzibil însă decât acest mecanism biochimic este cel al conexiunilor stabilite în sistemul nervos central (SNC). Calitatea senzaţiilor este diferită, deoarece ele suscită comportamentele diferite care, la rândul lor, sunt dependente tocmai de calitatea (frecvenţa, rapiditatea etc.) conexiunilor nervoase.

  1. Durata senzaţiilor - această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei, senzaţia persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. în acest interval, ea variază în ceea ce priveşte unele dintre caracteristicile enumerate, dependent de nenumăraţi factori. Creşterea progresivă a intensităţii stimulului va duce la creşterea intensităţii senzaţiei, în timp ce descreşterea progresivă a acesteia - la descreşterea intensităţii senzaţiei. însă intensitatea experienţei senzoriale poate scădea nu doar în urma reducerii intensităţii stimulului, ci şi datorită intrării în funcţiune a fenomenului de adaptare, de obişnuire cu stimulul. Aşadar, în timpul unei senzaţii au loc fenomene de amplificare sau de diminuare, de declin, al senzaţiilor, finalizate fie prin adaptarea senzorială, fie prin dispariţia senzaţiei. Nu întotdeauna însă senzaţia dispare după începerea acţiunii stimului; dimpotrivă, ea persistă şi după ce stimulul încetează a mai acţiona asupra individului.

Persistenţa senzaţiilor este extrem de variabilă. Se pare că cele mai persistente după încetarea acţiunii directe a stimulului sunt senzaţiile gustative. Un gust amar se păstrează chiar după ce gura a fost clătită cu apă. Sensibilitatea tactilă superficială este însă foarte puţin persistentă.

Imaginile, care se păstrează şi după încetarea acţiunii stimulului, poartă denumirea de imagini consecutive. Există nenumărate efecte consecutive pozitive de mişcare sau de culoare. Ele sunt de două feluri: pozitive şi negative. Imaginile consecutive pozitive sunt cele, care corespund senzaţiei originare. De exemplu, un cărbune încins învârtit în întuneric dă impresia unui cerc luminos. Imaginile consecutive negative sunt cele, care nu corespund senzaţiei originare, ci sunt complementare acesteia. Dacă vom privi cu un ochi 1-2 min un pătrat roşu şi apoi ne vom fixa privirea pe un perete alb, vom vedea culoarea verde. Analiza acestor efecte evidenţiază prezenţa a două aspecte. Primul: efectele consecutive sunt întotdeauna opuse sau complementare, fapt care sugerează existenţa a două sisteme antagoniste. Al doilea: efectele consecutive necesită stimularea prelungită a unuia dintre sistemele antagoniste, fapt care sugerează modificarea capacităţii de răspuns a mecanismelor senzoriale, fie în sensul adaptării ei, fie în cel al obosirii până la scăderea sensibilităţii la datele senzoriale.

  1. Tonul afectiv al senzaţiilor - este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm.

Ne deschidem ochii mari, ne încordăm şi ascuţim auzul când intrăm în contact cu stimuli vizuali şi auditivi, ce produc senzaţii plăcute; ne acoperim ochii, ne astupăm urechile, ne protejăm nasul şi gura când energiile înconjurătoare sunt foarte intense sau neplăcute. Simţurile produc aşadar atât experienţe agreabile, cât şi experienţe supărătoare, dezagreabile. în consecinţă, stimulii, care se asociază cu senzaţii plăcute, vor fi căutaţi, apropiaţi, recepţionaţi, preferenţial, cei ce generează experienţe senzoriale neplăcute vor fi evitaţi sau respinşi.

Tonalitatea afectivă a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor. Satisfacerea senzaţiilor de foame, de sete, a celor sexuale se va asocia întotdeauna cu apariţia unor stări afective plăcute, pe când nesatisfacerea lor cu stări afective neplăcute. Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea, care specifică şi individualizează senzaţiile în general, dar şi pe unele în raport cu altele.

Definirea senzaţiei prin opoziţie cu percepţia

Raportarea senzaţiei la percepţie reprezintă cea mai răspândită modalitate de definire şi individualizare a senzaţiei. Punerea faţă în faţă a două mecanisme cognitive reuşeşte să conducă la surprinderea notelor distinctive ale fiecăruia dintre ele.

Tomas Reid (1710-1796), de exemplu, concepea senzaţiile ca fiind unităţi psihice elementare şi primitive, care, combinându-se şi asociindu-se între ele, conduc la percepţii. El sesiza astfel caracterul primitiv al senzaţiilor elementare comparativ cu caracterul complex şi structural al percepţiilor. Inspirându-se din chimie, Reid deriva percepţia din senzaţie, ca pe un corp compus din corpuri mai simple.

Reid a sesizat însă şi o altă diferenţă existentă între senzaţii şi percepţii. Astfel, în timp ce senzaţiile sunt experienţe mentale pur subiective, percepţiile permit o priză de conştiinţă directă a obiectelor fizice, care există independent de cel ce le percepe. Chiar dacă distincţia dintre cele două mecanisme psihice este simplistă, ea sugerează nivelul calitativ superior al percepţiilor comparativ cu cel al senzaţiilor.

Senzaţia este „o simplă experienţă conştientă asociată stimulilor", pe când percepţia este „experienţa conştientă asupra obiectelor şi a relaţiilor obiectelor" (Coren, Porac şi Ward, 1984).

Senzaţia este procesul, cu ajutorul căruia stimulii sunt detectaţi şi codaţi, spre deosebire de percepţie, care este procesul mintal al organizării şi interpretării senzaţiilor.