Pin It

Senzaţiile au mai multe însuşiri, sunt de mai multe feluri, deci necesită o clasificare. Delimităm anumite criterii:

In funcţie de modul de excitare a organelor de simţ:

  • tangoreceptive - senzaţii, ce presupun un contact direct al obiectului cu organele de simţ (tactile, organice, gustative, chinestezice);
  • teleceptive - senzaţii, ce presupun acţiunea obiectului de la distanţă (vizuale, auditive, olfactive).

în funcţie de prezenţa sau absenţa scopului şi a efortului volitiv.

  • voluntare;
  • involuntare.
  • In funcţie de situarea receptorilor pe suprafaţa corpului .
  • exteroreceptive - senzaţii, ce furnizează informaţii cu privire la obiectele din exterior;
  • interoreceptive - senzaţii, ce transmit informaţia despre modificările stării interne a corpului (senzaţia de frig, foame, sete, căldură);
  • proprioreceptive - senzaţii referitoare la poziţia şi mişcarea corpului nostru (în spaţiu senzaţia de mişcare, de echilibru).

Caracteristica senzaţiilor proprioreceptive:

Din categoria lor fac parte:

  1. somatoestezice - senzaţii, ce permit cunoaşterea poziţiei membrelor. Se datoresc unor organe situate în muşchi, tendoane, ligamente. Astfel ne dăm seama de contractarea sau relaxarea musculară, de poziţia membrelor, de diferite mişcări.
  2. chinestezice - senzaţii, ce permit cunoaşterea mişcării membrelor. Ele au rol hotărâtor în controlul muscular, fac posibilă îndemânarea manuală.
  3. statice (de echilibru) - ne fac conştienţi de poziţia capului, corpului în spaţiu. Sunt provocate de excitarea organelor de simţ aflate în canalele semicerculare ale urechii interne. Nervul specific este cel vestibular.

Caracteristica senzaţiilor interoreceptive

  1. Senzaţii, ce traduc trebuinţa de funcţionare a organelor interne (senzaţii de sete, foame, sufocare, frig).
  2. discrete - legate de funcţiile organelor, se simt când respirăm, când suntem atenţi la bătăile inimii.
  3. provocate de excese - abuz de ceva (senzaţie de greaţă, oboseală).
  4. cauzate de boli patologice (îmbolnăviri, dureri interne, numai anumiţi excitanţi provoacă durerea)

Ex: Inima nu e sensibilă la lezare, dar este foarte sensibilă la creşterea fluxului sangvin.

Caracteristica senzaţiilor exteroreceptive:

  1. tactile - sunt provocate de receptorii aflaţi în piele. Ele sunt de:
    1. contact şi presiune - e greu de stabilit dacă sunt 2 senzaţii diferite sau este una şi aceeaşi de intensitate diferită.

Sunt identificate 2 categorii de corpusculi în piele:

  • corpusculii Meiser - situaţi la suprafaţa pielii, ce reacţionează la contacte uşoare;
  • corpusculii Pacine - situaţi mai în profunzime, ce reacţionează la contacte mai puternice;
    1. durere - îşi au originea în terminaţiile libere ale nervilor senzoriali ai pielii. Sunt cele mai numeroase şi apar în legătură cu orice excitant puternic (presiune, arsură);
    2. temperatură. Nu există receptori distincţi pentru cald şi pentru rece. Corpusculii lui Kraus şi ale lui Ruffini par a avea relaţii şi cu senzaţii de presiune. Temperatura (t°) pielii este sesizată tot de terminaţiile libere ale nervilor.

Unele puncte ale pielii simt senzaţii de cald, altele de rece. în piele sunt mult mai mulţi receptori pentru rece.

1 cm2 ^12 puncte de senzaţii pentru rece;

2 puncte pentru cald.

  1. gustative - apar datorită excitării mugurilor gustativi (2-12 celule gustative), care sunt plasaţi în papilele gustative de pe suprafaţa limbii.

Există 4 categorii de senzaţii gustative: dulce, amar, sărat, acru. Suprafaţa limbii este inegal sensibilă.

Există o mare varietate de gusturi, care se obţin din amestecul gusturilor elementare. Pentru ca o substanţă să aibă gust trebuie să se dizolve în salivă sau apă, să acţioneze un timp suficient asupra papilelor gustative şi să aibă o anumită concentrare. De aceea nu toate corpurile au gust.

  1. olfactive - organul mirosului este alcătuit din mucoasa olfactivă, în care se găsesc celulele nervoase olfactive. Mirosul este provocat de particulele gazoase, emanate de către corpurile mirositoare.

Senzaţiile olfactive apar când aerul, conţinând asemenea particule, se mişcă pe suprafaţa mucoasei. Sensibilitatea mirosului este foarte mare, dar depinde de substanţele mirositoare.

Senzaţiile olfactive se amestecă cu cele de durere (mirosurile usturătoare, ce irită mucoasa nazală cu cele gustative - parfumuri dulci, amărui) datorită excitaţiei receptorilor gustativi situaţi pe faringe.

Clasificarea mirosurilor după Henning:

  • parfumate (florile);
  • eterate (fructele);
  • aromatice (mărar, chiper);
  • balsamice (răşinoasele, caniforul);
  • empireumatice (peridina - product, chimic);
  • putrede respingătoare (suflură de carbon, mirosuri râncede).

auditive - au la bază un complex analizator compus din:

  • urechea externă (pavilionul urechii), care acumulează vibraţiile auditive;
  • urechea medie, care le transmite la melc;
  • urechea internă - partea sensibilă la sunete, alcătuită din melcul membranos, aflat în cel osos cu membrana bazilară şi fibrele senzitive.

Partea din cortex unde ajung excitaţiile din ereche se află în lobii temporali. La baza excitaţiei terminaţiilor senzitive ale melcului stă principiul rezonanţei.

Terminaţiile nervului auditiv diferite după grosime şi lungime sunt puse în mişcare (vibraţii la un anumit timp). Vibraţiile apar de la mişcările corpului, apoi ele sunt transmise spre ureche de către mediul de aer.

Se disting 3 feluri de senzaţii auditive:

  • s. verbale;
  • s. muzicale;
  • zgomotele.

Analizatorul auditiv distinge 4 calităţi ale sunetului:

  • intensitate (tare, slab);
  • înăţime (înalt, jos);
  • tembrul;
  • durata (timpul rezonanţei); Zgomotele pot:
  • provoca o anumită tonalitate emoţională;
  • semnala un pericol;
  • împiedica evidenţierea în conştiinţă a semnalului util.;
  • pot provoca oboseala SN (sistemul nervos).

Localizarea direcţiei (dreapta, stânga) de unde provine sunetul, se datorează faptului că avem 2 urechi.

Poziţia sursei sonore (în spate sau în faţă) e detectată datorită reliefului urechii (180°). Dacă astupăm pavilionul urechii cu ceară, lăsând liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea stabili dacă sunetul vine din spate sau nu. Importanţa:

  • Ne dă informaţii privind fenomenele foarte îndepărtate.
  • Asigură comunicarea şi colaborarea între oameni.
    • vizuale

Receptorul luminii este ochiul - organ cu o structură foarte complexă. Undele de lumină reflectate se refractă, trecând prin cristalinul ochiului şi se focalizează pe retină sub formă de imagini, retina fiind foarte sensibilă la lumină, în ea sunt 2 tipuri de celule foto sensibile:

  • 6 mln. - celule conuri;
  • 115 mln.- celule bastonaşe.

Conurile asigură vederea culorilor, sunt situate în centrul retinei şi constituie aparatul vederii diurne (alb, negru). Bastonaşele sunt situate în jurul conurilor mai aproape de marginea retinei, reflectă lumina, sunt aparate ale vederii crepusculare (lumină slabă).

Unele animale au numai conuri în retină, de aceea ele văd culorile, dar cum începe să se întunece nu mai văd nimic şi se adăpostesc. Alte animale au numai bastonaşe, nu văd culorile, dar se descurcă bine şi noaptea, la lumina slabă (câinii, bufniţele).

Oamenii au ambele posibilităţi. Există şi acromatopsia - deficienţa văzului:

  • parţială - daltonism (nu distinge verdele şi roşu);
  • totală - nu deosebesc culorile (doar alb, negru).

Calitătile luminii:

  • tonul - felul culorii în raport cu lungimea de undă;
  • luminozitatea - intensitatea radiaţiei;
  • puritatea - saturaţia în raport cu cantitatea de alb amestecată cu culoarea dominantă.

în sesizările cromatice se exprimă evident şi tonul emotiv. Influenţa emotivă a culorii e legată de sensul biologic şi psihologic (culori calde, reci):

  • neagră - semnalizează primejdia, apasă, ceea ce exprimă dificultatea orientării la întuneric;
  • verde - culoarea plantelor, calmează, ca semnal a ceva viu, a hranei (calmare, liniştire);
  • azurie (albastru pal) - e legată de culoarea spaţiului deschis poate calma, bucura, dar poate provoca neliniştea (culoarea profunzimii, liniştii);
  • roşie - provoacă excitaţia, sentimentul de nelinişte, deoarece e culoarea sângelui.

Dat fiind faptul că problematica fiecărui tip de senzaţii este mult prea abundentă, M. Zlate a sintetizat câteva categorii de informaţii privitoare la senzaţii.