Psihologie

1. După activitatea analizatorului:
   • externe distanţă (P.vizuală, auditivă, olfactivă)

^ de contact (P. tactile, gustative)

• chinestezice de echilibru

de mişcare

1. După prezenţa sau absenţa scopului şi a efortului volitiv:
   • voluntară, care mai este numită observaţie, având un caracter dirijat, conştient planificat şi prin rezultatul obţinut.
   • involuntară.

• După formele de existenţă a materiei:
  • Percepţia timpului obiectivă

subiectivă

Percepţia timpului obiectiv are la bază nişte etaloane stabile de către omenire:

1. secol zi
2. an oră

• lună VII. minută

1. săptămână secundă....

în percepţia timpului, omul foloseşte 3 sisteme de referinţă:

1. sistemul fizic, reprezentat de repetarea fenomenelor naturale (zi, noapte, anotimp);
2. sistemul biologic, ce constă din ritmicitatea funcţiilor organismului (starea de veghe şi somn);
3. sistemul socio-cultural (activitatea umană amplasată în istorie).
   • Percepţia spaţiului include următoarele proprietăţi: forma, mărimea, distanţa, direcţia, relieful, ele fiind semnalizate prin mecanisme perceptive foarte complexe şi relativ distincte.
     1. Percepţia formei se realizează atât pe cale vizuală, cât şi tactilo-chinestezică. între cele două modalităţi perceptive se stabilesc relaţii de întărire, control şi confirmare reciprocă. Văzul are o funcţie integratoare, deoarece prin specificul recepţiei vizuale pe retină se proiectează cu punct forma obiectului. Fondul în percepţie este multitudinea obiectelor, fenomenelor, din care percepem doar unul - obiectul percepţiei. Fondul şi obiectul ei dinamic. Obiectul face parte din fond. Obiectul trece în fond, când e inutil sau îşi termină activitatea. Dinamismul corelării dintre obiect şi fond se explică prin comutarea atenţiei de la un stimul la altul.
     2. Pentru perceperea mărimii obiectelor sunt importante mai multe componente: imaginea retiniană, chinestezică oculară, experienţa tactilo-chinestezică. Două obiecte, care au aceeaşi formă, dar mărimi diferite, vor determina diferenţe în explorarea conţinuturilor lor în funcţie de mărimea pe care o au.
     3. Tridimensionalitatea sau relieful obiectelor este reflectat în percepţie prin corelarea următoarelor componente: disparitatea (lipsit de legătură, de armonie) imaginilor retiniene, gradul de iluminare a suprafeţelor diferit orientate spre sursa de lumină, faţă de cele îndepărtate (feţele obiectului), la care se asociază experienţa perceptivă tactilo-chinestezică.
     4. Perceperea poziţiei obiectelor într-un spaţiu dat şi a unora faţă de altele necesită repere de tipul: sus, jos, la dreapta, la stânga, în faţă, în spate.
     5. în perceperea distanţelor mari intervin mai mulţi factori, şi anume: mărimea imaginii retiniene, care este semnificativ micşorată la distanţe mari, ea ne mai fiind compensată; prezenţa detaliilor de structură la obiectele apropiate şi lipsa lor la cele îndepărtate; existenţa unor obiecte interpuse şi care devin un fel de repere pentru evaluarea distanţei până la cel îndepărtat etc.

3) Percepţia mişcării se referă, de fapt, la obiectele în mişcare şi nu la mişcarea în sine. Un obiect, care se mişcă, îşi schimbă poziţia faţă de altele, care rămân fixe şi devin repere şi jalonează traiectoria sa de mişcare. Se produc, astfel, mai multe mecanisme: imaginea retiniană şi persistenţa excitaţiei datorită urmăririi obiectului prin mişcările capului şi globurilor oculari etc. Persistenţa imaginii retiniene (postefectul) are o foarte mare importanţă în crearea impresiei de continuitate.

în aprecierea mişcării sunt foarte importante reperele. Dacă ele lipsesc, pot apărea iluzii ale mişcării. Este cunoscută iluzia plecării trenului în care ne aflăm, când de fapt pleacă cel de lângă el.