Relaţia foarte strânsă cu activitatea, limbajul şi gândirea explică trecerea de la formele simple, spontane, superficiale ale percepţiei la cele complexe şi la observaţie.
Observarea - activitatea perceptivă intenţionată, orientată spre un scop, reglată prin cunoştinţe generale, organizată şi condusă sistematic, conştient şi voluntar.
Scopul dă o anumită semnificaţie acestor elemente şi aceasta stimulează concentrarea activităţii perceptive şi activitatea mecanismelor discriminative.
Observaţia se realizează, de obicei, asupra unor obiecte şi fenomene complexe, ceea ce presupune că explorarea perceptivă este derulată în timp, prezintă anumite faze şi este necesar un plan de desfăşurare.
în activitatea observativă, un rol deosebit îl au mecanismele verbale:
- prin intermediul limbajului se stabilesc scopul observaţiei şi planul desfăşurării acesteia;
- prin indicatori verbali propuşi subiectului sau elaboraţi de către el se explorează, activ, câmpul perceptiv, scoţându-se în evidenţă însuşirile mai slabe din punct de vedere fizic, dar mai importante din punct de vedere al scopului urmărit;
- prin cuvânt, sunt actualizate acele cunoştinţe, care vor fi integrate actelor observative;
- cuvântul fixează rezultatele parţiale şi finale ale observaţiei;
- simbolurile verbale fac posibilă generalizarea schemelor logice ale activităţilor perceptive.
Diferenţa dintre percepţia spontană şi observaţie se reflectă şi în expresii diferite. Pentru percepţia spontană se folosesc verbe: a vedea, a auzi, a simţi un miros, a simţi o atingere etc. Pentru observaţie: a privi, a asculta, a mirosi, a palpa.
Observaţia mai presupune şi o pregătire prealabilă a observatorului, prezenţa la el a anumitor abilităţi, cunoştinţe, posedarea metodicii.
Este util a însoţi observarea cu notiţe, adunarea materialelor documentale, care mai apoi se supun unei analize minuţioase. Observaţia presupune abilitatea omului de a surprinde legităţile şi raporturile dintre obiectele analizate, asigurând astfel baza pentru activitatea analitico-sintetică a gândirii.
Pe baza organizării anterioare a activităţii de observare, a exersării şi antrenării ei se dezvoltă spiritul de observaţie - definit ca aptitudinea de a sesiza cu uşurinţă, rapiditate şi precizie ceea ce este slab ascuns, nerelevant, dar semnificativ pentru scopurile omului.
Legătura reciprocă dintre observaţie şi spiritul de observaţie o reflectă pe cea dintre procesele psihice şi particularităţile personalităţii. Cultivarea observaţiei ca activitate psihică independentă şi ca metodă de cunoaştere a realităţii constituie baza dezvoltării spiritului de observaţie - ca însuşire a personalităţii. (Observarea - fenomen de cunoaştere, iar spiritul de observaţie - se analizează ca o însuşire a personalităţii). Astfel observarea din manifestare instabilă trece în una din însuşirile stabile, conştiente a personalităţii.
Omul cu spirit de observare vede mai multe, înţelege mai temeinic, deoarece percepe semnele puţin vizibile, dar esenţiale ale observaţiilor.