Sistemul cognitiv al individului a evoluat permanent. Dacă la un moment dat el şi-a elaborat o serie de mecanisme capabile a face faţă solicitărilor adresate organismului în condiţii favorabile, cu timpul, el a fost nevoit să-şi elaboreze şi să-şi perfecţioneze unele mecanisme, care să-i permită realizarea funcţiilor psihice şi în condiţii nefavorabile.
Sistemul cognitiv al individului, după cum demonstrează Shepard (1984), a evoluat astfel încât să poată face faţă nu doar situaţiilor prezente, celor care se petrec „ aici" şi „ acum ", dar şi celor absente, deci acelor situaţii în care informaţia senzorială nu este însă prezentată sau nici n-a fost prezentată.
Aşadar, omul trebuia să-şi elaboreze o nouă capacitate, care să-i permită accesul la informaţiile datului (prezentate) imediat stocat, la relaţiile dintre el şi mediul înconjurător. Informaţia elaborată ad-hoc avea o mare importanţă în activitatea adaptivă, ea era însă limitată din perspectiva solicitărilor mai complexe.
Realitatea şi acţiunea ei asupra organismului trebuiau reexaminate nu doar într-o formă adecvată, ci într-una avantajoasă, operativă, productivă. Un asemenea fapt angajează noi capacităţi cognitive, care le depăşesc pe cele perceptive. Este vorba despre capacitatea organismului de a avea o experienţă psihică în lipsa contactului actual cu obiectul. Noul mecanism psihic, care permite reflectarea şi cunoaşterea obiectului în absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ, poartă denumirea de reprezentare.
Creierul uman dispune de mecanisme prin care se pot evoca realităţi, ce nu mai sunt prezente, deci este capabil de reprezentare.
Reprezentarea se defineşte ca proces cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Reprezentarea este o imagine schematică, o închipuire despre obiectul perceput anterior, dar care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.
Imaginea, în reprezentare, păstrează o mare asemănare cu cea perceptivă prin faptul că ea cuprinde însuşiri intuitive, figurative, dar aceasta nu este o simplă urmă a percepţiei, ci un proces psihic mai complex, în desfăşurarea căruia se implică şi operaţiile intelectuale.
Formele mai complexe ale reprezentărilor apar numai atunci când şi operaţiile mentale ating un anumit nivel de dezvoltare. Totuşi, reprezentările nu derivă automat din gândire.
în acelaşi timp, imaginea reprezentării este secundară în raport cu cea perceptivă, ea apărând pe baza percepţiei. Din punct de vedere al valorii pentru cunoaştere, reprezentarea este mai importantă. Bogăţia experienţei perceptive este numai o condiţie pentru dezvoltarea reprezentărilor. Procesul reprezentării este puternic influenţat de acţiunile practice ale subiectului cu obiectele, în cadrul cărora se realizează selecţia unor însuşiri şi estomparea altora.
O altă condiţie cu caracter de lege în formarea reprezentărilor este funcţia reglatoare a cuvântului, manifestată astfel:
- cuvântul evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice;
- dirijează construirea unor imagini mai bogate sau mai schematice, mai fidele obiectului reprezentat sau mai îndepărtate;
- asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini;
- este instrument de organizare şi transformare a imaginilor;
- prin cuvânt, reprezentările sunt integrate cu procesele de gândire şi imaginaţie.
Reprezentarea apare în două situaţii: atunci când un obiect sau un ansamblu de obiecte se
găsesc reexprimate sub forma unui nou obiect sau a unui nou ansamblu de obiecte şi atunci când este realizată o corespondenţă între obiectul de la care s-a pornit şi imaginea rezultată, aceasta din urmă conservând în ea anumite relaţii existente în obiectul iniţial. De aici derivă cel puţin două concluzii.
Prima: reprezentarea nu este o simplă reproducere a obiectului, dimpotrivă, ea angajează o anumită transformare a obiectului, de la care s-a pornit.
A doua: transformarea obiectului nu este radicală, în reprezentare perseverând structura de informaţii din obiectul reprezentat.
Dacă transformarea ar fi radicală, atunci ar fi vorba nu de reprezentarea obiectului, ci de imaginarea sau crearea lui.
Reprezentarea implică interiorizarea experienţei perceptive la un nivel superior, chiar abstract. Ea nu este o simplă reproducere a unei experienţe perceptive particulare în absenţa stimulului corespunzător.
Ceea ce se interiorizează sunt constrângerile, care, într-un spaţiu tridimensional, guvernează proiecţiile şi transformările posibile ale unui obiect.