Cunoştinţele despre memoria, pe care o avem astăzi, nu au aceeaşi semnificaţie ca şi în secolele trecute. în acest mileniu percepem memoria altfel decât oamenii Greciei Antice, Evului Mediu, Renaşterii. Aceste cunoştinţe au evoluat în timp şi cercetătorii de domeniu au evidenţiat 2 etape ale psihologiei memoriei:
I etapă - preştiinţifică (Evul Mediu - 1885);
a Il-a etapă - ştiinţifică (1885 - prezent).
Prima etapă se caracterizează prin faptul că înţelegerea memoriei se făcea prin abordări mitologice sau filosofice. în mitologia greacă memoria era gestionată de către o zeiţă investită în mod special cu această funcţie - zeiţa Mnemozina, „care regla memoria cum dorea". Alt mit despre memorie a fost alcătuit de către Socrate: „Memoria nu este altceva decât o tablă de ceară, pe care se înscriu diferite evenimente. La unii ceara este tare, la alţii moale, mare-mică, neagră-albă etc.".
Memoria a mai fost studiată şi de către filosofi. Aristotel în „Tratatul despre suflet" defineşte memoria „ca o forţă a sufletului, ce descrie lucrurile care nu mai sunt". Alţi filosofi au tratat memoria din punct de vedere gnosiologic, deci ca pe o forţă de cunoaştere.
Prin procesele senzoriale de cunoaştere, omul are posibilitatea să trăiască mai ales în prezent, să reflecte acele însuşiri ale obiectelor, ce acţionează nemijlocit, „aici" şi „acum", asupra organelor de simţ. Impresiile, imaginile, emoţiile, gândurile, mişcările prezente, actuale, nu se pierd însă, nu dispar complet fără a lăsa nici o urmă în creier, dimpotrivă, ele se sedimentează, se cristalizează, pentru ca mai apoi să fie scoase la lumină şi refolosite, contribuind, în felul acesta, la amplificarea conţinutului vieţii psihice, la desfăşurarea normală şi mai ales eficientă a activităţii umane. Omul, pe lângă multe alte capacităţi, de care dispune (de a simţi, a gândi, a vorbi, a imagina, a dori, a voi), o posedă şi pe cea de a reţine, conserva şi reutiliza propria sa experienţă de viaţă (cunoştinţe, imagini, idei, acţiuni şi operaţii), cât şi experienţa întregii omeniri. Acest lucru este realizat cu ajutorul memoriei.
Memoria este un fenomen psihic, prin care oamenii şi alte organisme vii codifică, depozitează şi reutilizează informaţii. H. Bergson a considerat că întreaga existenţă şi materie posedă memorie. La organismele vii, în afară de om, există doar două tipuri de memorie: genetică şi mecanică.
Omul are limbajul ca un mijloc puternic de memorizare, modalitate de reţinere a informaţiei în formă de texte şi diverse moduri de însemnări tehnice. El nu are nevoie să se bazeze pe posibilităţile sale organice, deoarece mijloacele de bază de îmbunătăţire a memoriei şi de păstrare a informaţiei necesare se găsesc în exterior şi în acelaşi timp în mâinile lui: el este în stare să înbunătăţească aceste mijloace practic la infinit, neschimbând natura sa.
Psihologi, filozofi, scriitori şi alţi gânditori au fost fascinaţi de-a lungul secolelor de memorie. Studierea memoriei a fost una din primele diviziuni ale ştiinţei psihologice, unde a fost aplicată metoda experimentală.
Etapa ştiinţifică, ce începe cu a. 1885, a fost desemnată de H. Ebbinghaus, care pentru prima dată a studiat experimental memoria.
Hermman Ebbinghaus (1850-1909) - psiholog german, pe dreptate este considerat unul din fondatorii psihologiei experimentale. A fost pasionat de cercetările psihofizice ale lui Fehner. în rezultat, a putut realiza ideea despre studierea cantitativă şi experimentală nu numai a proceselor psihice elementare (senzaţiile), ci şi a memoriei.
Ebbinghaus a studiat experimental (chiar pe sine) procesele de memorizare şi uitare, elaborând metode, care permit a stabili particularităţile memoriei. A elaborat „curba uitării", care demonstrează că procentul cel mai mare de material se uită în perioada, care urmează nemijlocit după memorizare (învăţare pe de rost). Această curbă a primit valoarea de model, pe baza căruia ulterior au fost construite curbe de elaborare a perceperii, rezolvării problemei etc. Cercetările experimentale ale memoriei au fost reflectate de el în cartea „Despre memorie" (1885).
Rezultatele cercetărilor experimentale ale memoriei, realizate de alt psiholog rus Smirnov A.A. (1894-1980), specialist în psihologia memoriei, au fost relatate într-un şir de lucrări ştiinţifice:
- „Psihologia memorizării" (1948);
- „Problemele psihologiei memoriei" (1966).
Memoria este capacitatea unui sistem de tratament natural sau artificial de a encoda (memoriza) informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a o stoca într-o formă apropiată şi apoi de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau operaţiile, pe care le efectuează (Lecocq, Leconte şi De Schonen, 1997).
Memoria cuprinde „mecanismele, prin care o achiziţie oarecare rămâne disponibilă, putând fi reamintită şi utilizată" (Reuchlin, 1988).
Memoria umană este în mod obişnuit definită ca o capacitate de a reactiva, parţial sau total, într-o manieră veridică sau eronată, evenimentele trecutului" - scriu patru autori francezi (Tiberghien, Mendelsohn, Ans, George, 1990)".
Memoria este procesul psihic cognitiv de memorizare (encodare), stocare (reţinere, depozitare) şi reactualizare a informaţiilor şi trăirilor noastre. Ea nu se reduce însă numai la atât. Dacă prezentăm unor subiecţi silabe fără sens, în reamintirea lor, ei vor apela la gruparea silabelor. Dacă le prezentăm cuvinte, ei le vor regrupa după o serie de criterii. Aşadar, nu este un simplu mecanism psihic structurat, constructiv, ci poate fi chiar creativ.
Memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fară de care viaţa ar fi practic imposibilă. întru a înţelege această caracteristică esenţială a ei, să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar întâmpla fără memorie. Omul ar trăi într-un continuu prezent, fără trecut, dar şi fără viitor, numai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul său fiind haotic, spontan, fără stabilitate şi finalitate, fară durabilitate în timp; totul ar părea absolut nou şi necunoscut. Caracterul necesar al memoriei decurge din faptul că ea este implicată în marile comportamente ale vieţii omului: cunoaştere şi învăţare, înţelegere şi rezolvare de probleme, inteligenţă şi creativitate, memoria asigură continuitatea vieţii psihice a individului.
Memoria se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese, însuşiri şi capacităţi psihice, fiind influenţată de ele şi influenţându-le totodată. O mare parte a materialului, care se stochează şi se păstrează în memorie. Memoria este de fapt materialul provenit din contactul organelor de simţ cu realitatea înconjurătoare, fapt care ne evidenţiază legătura memoriei cu procesele psihice senzoriale.
Memoria este ca o coloană vertebrală a personalităţii fiind implicată în conturarea identităţii.
Memoria nu înseamnă numai acumularea de informaţii, ci şi organizarea şi chiar structurarea lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire. Nu reţinem şi nu reactualizăm orice, doar ceea ce ne place, ceea ce corespunde unor dorinţe, aspiraţii, fapt care relevă legătura memoriei cu procesele afectiv-motivaţionale. Memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar, realizându-se astfel legătura ei cu voinţa. în sfârşit, trăsăturile personalităţii îşi vor spune cuvântul în ceea ce memorăm sau actualizăm: un optimist va reţine anumite aspecte ale realităţii din lectura unui roman, spre deosebire de un pesimist.
Memoria are o serie de caracteristici, care o individualizează în raport cu alte procese psihice. Memoria este:
- activă, deci aduce modificări şi transformări atât în subiectul care memorează, cât şi în materialul memorat. Informaţiile memorate sunt supuse unei organizări şi restructurări continue. Memoria nu este ca o bibliotecă, în care cărţile stau fixate o dată pentru totdeauna, ci ca o bibliotecă, în care acestea îşi schimbă mereu locul în funcţie de necesităţile celui, care o foloseşte. Pentru a stoca o informaţie subiectul trebuie să depună efort;
- selectivă, în sensul că nu reţinem şi nu reactualizăm absolut totul, ci doar o parte din solicitările, ce vin spre noi: stimulii puternici sau ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, preocupărilor, dorinţelor, intereselor noastre;
- situaţională, deci în concordanţă cu particularităţile de timp şi spaţiu ale situaţiei, dar şi cu starea internă a subiectului (dimineaţa-seara, într-o ambianţă liniştită sau zgomotoasă, în condiţii de sănătate sau boală);
- relativ fidelă, ceea ce înseamnă că informaţiile nu sunt reţinute şi reactualizate exact în forma, în care ne-au fost prezentate, ci cu o oarecare aproximaţie, deoarece intervine caracterul activ al memoriei şi păstrării, trăsăturile de personalitate ale individului şi uitarea;
- mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a memoriza şi a reproduce mai uşor utilizăm de o serie de instrumente, care îndeplinesc funcţia unor autentice mijloace de memorare. în calitate de „stimuli-mijloc" pot apărea obiectele concrete („nodul la batistă") cuvântul sau gândul;
- inteligibilă, deoarece presupune înţelegerea celor memorate şi reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii de semnificaţie. Omul apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice (de exemplu: împărţirea unui text în fragmente, încadrarea fragmentelor mici în cele mari, realizarea asociaţiilor etc.), care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente.
Prin toate caracteristicile ei, dar mai ales prin ultimele două, memoria devine un proces psihic specific uman, diferenţiat aproape total de memoria animalelor, fapt care justifică încadrarea ei în rândul proceselor logice de cunoaştere.
Prin imensa valoare adaptativă, prin rolul ei enorm în direcţia echilibării organismului cu mediul, memoria îşi merită caracterizarea, pe care i-a dat-o marele psihofiziolog rus I.M. Secenov, de „condiţie fundamentală a vieţii psihice" sau, într-o formulare şi mai plastică, de „piatră unghiulară a vieţii psihice".