Psihologie

Ideea, potrivit căreia memoria este un mecanism, ce se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese, s-a impus în psihologie de timpuriu. Este poate unul din puţinele domenii, în care cercetătorii au căzut de acord asupra numărului, naturii, funcţiilor şi specificului acestor procese. Singura diferenţă se referă la denumirea lor. Astfel, în timp ce psihologia tradiţională preferă termenii de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare), reactualizare (sau reactivare), psihologia modernă, dintr-o perspectivă psihocognitivistă, a procesării informaţiilor, recurge la termeni cum ar fi: encodare, stocare şi recuperare.

Echivalenţa acestor termeni este evidentă, de aceea utilizarea unora în locul altora nu reprezintă o eroare. Pentru a ne aminti o informaţie aceasta trebuie mai întâi fixată mintal, apoi stocată şi, în final, reactualizată.

1. Encodarea, înseamnă traducerea informaţiei într-un anumit cod (material sau ideal). Encodarea reprezintă primul proces sau prima fază parcursă de mecanismele mnezice în dinamica lor. în general, se recurge la trei tipuri de coduri - vizuale, auditive, semantice, înseamnă că există trei tipuri de encodare:
   • encodarea vizuală, care face apel la codul imagine;
   • encodarea auditivă, ce foloseşte codul sunet (fizic şi verbal);
   • encodarea semantică, căreia îi este specific codul propoziţiei.

în afara acestor coduri, asupra cărora psihologia tradiţională s-a concentrat mai mult, există desigur multe altele. Diverse îndemânări (mersul pe bicicletă sau pe schiuri, înotul, dactilografierea etc.) se fixează într-un cod motor. Alte informaţii senzoriale (olfactive, gustative, tactile, termice etc.) recurg şi ele la o serie de coduri mnezice, chiar dacă acestea sunt mai puţin cunoscute şi cercetate.

Formele encodării

Există 2 forme ale encodării, una automată şi alta, care presupune efortul subiectului, optimizarea ei putându-se obţine prin repetarea informaţiilor. Ştim şi din experienţa cotidiană că uneori memorăm fără să depunem nici un efort, oarecum spontan, în timp ce alteori este necesar să ne propunem dinainte acest lucru, să mobilizăm şi să concentrăm toate capacităţile noastre psihice. Diferenţierea celor două forme de encodare se face nu doar după prezenţa sau absenţa atenţiei, intenţiei, controlului voluntar, ci şi după natura materialului, ce urmează a fi fixat.

Numim prima formă encodare (memorare) incidentală (involuntară), iar pe cea de a doua - encodare (memorare) intenţională (voluntară).

în encodarea incidentală contează nu atât faptul că individul nu-şi propune dinainte scopuri mnezice, că el nu se mobilizează expres pentru a memora, cât gradul de interacţiune cu activitatea, pe care el o desfăşoară, gradul de implicare şi angajare a lui în rezolvarea sarcinilor. Cu cât activismul intelectual şi profunzimea înţelegerii sunt mai mari, cu atât mai productivă va fi memorarea incidentală.

în encodarea intenţionată sunt importante 3 elemente: stabilirea conştientă a scopului, mobilizarea şi consumarea unui efort voluntar în vederea realizării lui, utilizarea unor procedee speciale, care să faciliteze memorarea.

învăţarea pentru o anumită perioadă condiţionează uitarea după trecerea acelei perioade.

Relaţiile dintre cele două forme de encodare - incidentală şi intenţională - sunt relaţii de interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este numai începutul celei intenţionale. Alteori memorarea intenţională, ca urmare a exersării, a organizării începe să se realizeze cu o mare economie de timp şi de efort, intrând în funcţiune aproape de la sine. Astfel, alături de cea intenţională, memoria incidentală trebuie considerată un important mijloc psihic, cu ajutorul căruia omul îşi finalizează activităţile întreprinse, economisindu-şi astfel energia.

2. Stocarea este procesul de reţinere a informaţiilor până în momentul, în care este necesară punerea lor în disponibilitate. Durata stocării (timpul, care se scurge între intrare şi ieşirea informaţiei din memorie) este extrem de variată. Uneori este foarte scurtă, materialul memorat ştergându-se aproape imediat, alteori medie, sunt şi cazuri când aceasta acoperă chiar întreaga viaţă a individului.

Durata variabilă a stocării a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de memorie: memoria de scurtă durată, memoria de durată medie, memoria imediată sau operaţională, memoria tactică (similară cu cea de durată medie) şi memoria strategică (similară celei de lungă durată), memoria de durată medie (scopul ei este de a realiza o confruntare, o sinteză între urmele stimulilor şi experienţelor similare stocate anterior şi datele noi, care urmează a fi memorate).

Unii autori sunt tentaţi să vorbească chiar de existenţa unei stocări permanente, în sensul că o informaţie, o dată intrată în memorie, rămâne permanent în ea, uitarea datorându-se incapacităţii de a găsi informaţia şi nu procesului degradării sau dispariţiei ei. Faptul că o informaţie este inaccesibilă la un moment dat nu înseamnă că ea va fi în permanenţă indisponibilă, reamintirea ei fiind posibilă în alte momente.

Variabilitatea duratei stocării se explică în funcţie de o serie de factori:

• natura şi semnificaţia informaţiilor memorate (cu sens sau fără sens, etc.);
• evenimentele cu un caracter personal se reţin mai mult timp decât cele neutre, impersonale (colegi de şcoală).

Una dintre problemele cu rezonanţă practic aplicativă este cea a creşterii duratei stocării, în vederea sporirii productivităţii ei, care s-ar putea realiza prin:

• fixarea imediată a informaţiei receptate, fie senzorial, prin legarea ei de alte informaţii, fie senzorial, prin notarea ei;
• repetarea mintală a informaţiei de mai multe ori, fapt, care asigură atât reţinerea mai îndelungată, cât şi reactualizarea ei cu uşurinţă;
• verbalizarea conţinutului informaţiei;
• mărirea duratei de prezentare a stimulului sau pe cea a intervalelor dintre elementele lui etc.

Dinamica stocării implică fidelitate, amplificare şi diminuare a materialului stocat.

• Fidelitatea stocării depinde de calitatea encodării (condiţii corespunzătoare). Cel mai important mecanism al encodării şi care îi asigură acesteia calitatea este cel al legării între ele a informaţiilor, ce urmează a fi reţinute (principiul asociaţiilor). Recent a fost introdus chiar şi termenul de memorie asociativă de către M.Kosslyn (1995). De exemplu, legăm obiectele de localizările lor spaţiale, de alte obiecte sau de părţi ale lor, memorăm prin asemănare şi prin contrast.

Un alt mecanism, ce explică fidelitatea stocării, este cel al consolidării. Dacă asociaţiile nu sunt întărite, consolidate în timp, ele se pot restructura astfel încât la „ieşire" să nu mai semene cu cele de la „intrare". Consolidarea poate fi comparată cu developarea unui film: imaginea latentă existentă pe placa fotografică poate să dispară, dacă nu este stabilizată printr-un fixator chimic.

• Faptul că de-a lungul timpului conţinutul materialului memorat nu rămâne identic cu cel însuşit, ci suportă o serie de transformări şi restructurări, ce conduc la amplificarea, îmbogăţirea şi sistematizarea lui este evident.

Rearanjarea activă a datelor (cuvintelor, informaţiilor) permite ca la reactualizare ele să fie reamintite pe categorii chiar dacă fusese prezentate aleatoriu. Fenomenul poartă denumirea de „clustering" („înmănunchere") - organizarea materialului pe categorii. Gruparea informaţiilor în timpul stocării se realizează în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi:

• familiaritatea;
• relevanţa personală;
• forma şi sonoritatea;
• gradul de asemănare sau diferenţiere.

Rolul pozitiv al organizării informaţiilor are 2 argumente:

• economia de spaţiu; informaţia organizată, grupată în categorii, ocupă un spaţiu mai mic decât cea neorganizată;
• facilitarea recuperării, organizarea oferă posibilitatea de a recupera toată informaţia conţinută de o unitate.
• • Diminuarea, degradarea şi dispariţia (ştergerea) din memorie a materialului stocat are la bază mecanismul uitării. Cele mai frecvente „semne" ale uitării sunt: imposibilitatea reamintirii unor evenimente, date, informaţii etc. (fie în totalitate, fie doar parţial); recunoaşterile şi reproducerile mai puţin adecvate sau chiar eronate (informaţia iniţială este înlocuită cu un substitut asemănător); lapsusul sau uitarea momentană, care durează doar o perioadă de timp, după care informaţiile sunt reamintite.

Cele trei fenomene, la care ne-am referit - fidelitatea stocării, îmbogăţirea conţinutului stocat, degradarea materialului memorat - concomitent cu mecanismele adiacente lor, pun în lumină caracterul activ, dinamic al stocării. Totodată, ele relevă semnificaţia procesului stocării în şirul proceselor memoriei, de calitatea conservării depinzând în mare măsură calitatea procesului următor.

3. Recuperarea este procesul memoriei, care constă în scoaterea la iveală a conţinuturilor encodate şi stocate în vederea utilizării lor în funcţie de solicitări şi necesităţi. Unii autori consideră că procesul de „căutare" a informaţiei în memorie se produce automat pe o traiectorie predeterminată. Pentru alţii recuperarea este un proces activ, în care subiectul stabileşte indicii de recuperare. Şi alţi autori au conceput recuperarea ca un proces desfăşurat în cel puţin 2 etape: o etapă de căutare iniţială şi o etapă de decizie bazată pe caracterele apropiate ale informaţiei recuperate.

într-adevăr, uneori recuperarea are loc automat, aproape spontan, fără nici un fel de efort din partea subiectului, în timp ce alteori ea implică discursivitate, căutare, tatonare, efort. Simpla menţionare a unui eveniment personal, cu mare încărcătură emoţională, este capabilă să declanşeze automat reamintirea lui cu nenumărate detalii („reactualizarea instantanee").

Sunt însă şi situaţii când simpla menţionare a unui eveniment nu mai este suficientă pentru readucerea lui bruscă în minte, ci, dimpotrivă, apare necesitatea căutării lui asidue în memorie cu ajutorul unor întrebări, a revederii unor obiecte sau a evocării diferitelor împrejurări, în care a avut loc encodarea. Fenomenul cunoscut sub denumirea „îmi stă pe vârful limbii" ilustrează un tip de „recuperare cu efort," atunci când oamenii sunt convinşi că ştiu ceva, dar par a nu fi în stare să-1 extragă din memorie.

Diferenţa dintre recunoaştere şi reproducere constă în faptul că recunoaşterea se realizează în prezenţa obiectului material (stimulului material, imaginii etc.), iar reproducerea se realizează în absenţa lui (stimulului ce trebuie reactualizat). De exemplu, elevul răspunde tema cu ajutorul caietului sau fără. Recunoaşterea este relativ mai simplă, implicând doar procese de percepţie, pe când reproducerea este mai complexă şi dificilă, deoarece presupune apelul la gândire.

Un experiment a demonstrat că subiecţii recunosc 42 de silabe şi reproduc 12; recunosc 65 de cuvinte şi reproduc 39; recunosc 67 de proverbe şi reproduc 22. Iată de ce majoritatea studenţilor preferă testele de alegere multiplă (identificarea, recunoaşterea conţinuturilor prezentate), decât testele de compoziţie sau de completare a cuvintelor lipsă, mult mai dificile (recuperarea, găsirea, descompunerea informaţiei învăţate anterior).

Recunoaşterea presupune suprapunerea modelului actual peste cel aflat în mintea subiectului, pe când reproducerea - confruntarea şi compararea mintală a modelelor în vederea extragerii celui optim. Ele se aseamănă prin aceea că dispun de forme involuntare şi voluntare. Uneori recunoaştem pe cineva dintr-o dată, fară efort, alteori trebuie să depunem efort pentru a ne reaminti cine este, unde l-am cunoscut, cu ce ocazie, cum îl cheamă etc.

De asemenea, uneori reproducem fară efort o poezie numai auzindu-i titlul sau autorul, alteori este nevoie să facem apel şi la alte informaţii pentru a ne-o reaminti. Atât recunoaşterea, cât şi reproducerea dispun de grade diferite de precizie. Astfel, ele pot fi foarte precise, riguroase, dar şi vagi, imprecise memorării şi păstrării.

între procesele memoriei există o strânsă interacţiune şi interdependenţă. Condiţiile şi conţinutul memorării şi reactualizării sunt strâns legate între ele, totuşi dependenţa ultimului de primul nu trebuie absolutizată (nu este obligatoriu ca un material memorat uşor să fie la fel de uşor şi repede reprodus).

Nici succesiunea lor (memorare - păstrare - reproducere) nu merită a fi absolutizată (sunt cazuri când un material memorat nu mai este reprodus, fiind „împins" în rezervorul inconştientului, nemaifiind reactualizat sau un material poate fi stocat, reprodus, dar nu şi recunoscut, individul nedându-şi seama de faptul că materialul respectiv a mai făcut obiectul conştiinţei sale). Dereglarea succesiunii şi a funcţionării normale a proceselor memoriei stă adeseori la baza îmbolnăvirii ei. Interacţiunea normală, firească a proceselor memoriei reprezintă de aceea garanţia funcţionării optime şi eficiente a ei.

4. Uitarea

Uitarea a fost studiată de H. Ebbinghaus (1885) şi Jost (1897).

Multe din datele experienţei anterioare se diminuează, se dezagregă, dispar din mintea noastră. Intervine aşa-numitul fenomen al uitării, fenomen natural, normal şi mai ales relativ necesar.

Uitarea intervine, aşadar, ca o supapă, care lasă să se scurgă, să se elimine, ceea ce nu mai corespunde noilor solicitări. între memorie şi uitare există relaţii dinamice, fiecare acţionând una asupra celeilalte, facilitându-se sau împiedicându-se reciproc.

Care sunt formele uitării ?

• Uitarea totală (ştergerea, dispariţia, suprimarea integrală a datelor memorate şi păstrate);
• Uitarea parţială (reproduceri mai puţin adecvate sau chiar eronate);
• Lapsusul (uitarea momentană, exact pentru acea perioadă când ar trebui să ne reamintim).

Ce uităm?

• Informaţiile, care îşi pierd actualitatea, se devalorizează, nu mai au semnificaţie sau informaţiile neesenţiale, amănuntele, detaliile.

De ce uităm ?

• Cauza principală este insuficienţa sau proasta organizare a învăţării, sau stările de oboseală, surmenaj, anxietate.

Care este ritmul uitării?

Psihologul german H. Ebbinghaus, utilizând silabe fară sens, a demonstrat că uitarea este destul de mare, masivă chiar imediat după învăţare şi apoi din ce în ce mai lentă, aproape stagnantă (vezi figura); însă poate avea ritmuri foarte diferenţiate în funcţie de particularităţile materialului de memorat, cât şi pe cele de vârstă şi psihoindivuduale. 

Uitarea poate fi combătută prin eliminarea cauzelor, care conduc la instalarea ei şi prin repetiţie eficientă.

în principiu, memorarea şi uitarea au un caracter selectiv. Nu uităm ceea ce este foarte important pentru noi. Interesele şi sentimentele influenţează puternic uitarea. S. Freud citează cazul unei fete, care, în ziua nunţii, şi-a amintit că uitase să se ducă în ajun la croitoreasă, să facă ultima probă la rochia de mireasă. Probabil ea nu dorea să se mărite cu acel tânăr, scrie Freud. Şi într-adevăr, căsătoria lor s-a destrămat chiar din primul an.

Deşi deseori e supărătoare, uitarea este indispensabilă. în lipsa ei, percepţiile s-ar amesteca mereu cu imagini vii, şi orientarea în prezent ar deveni foarte dificilă. Apoi, uitarea e indispensabilă pentru ca după moartea unei persoane îndrăgite să putem totuşi continua o existenţă normală.