Pin It

Procesele memoriei se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu un consum mai mare sau mai mic de energie şi timp, cu o eficienţă crescută sau scăzută în funcţie de o serie de factori.

Aceştia ar putea fi împărţiţi în 2 mari categorii:

  • particularităţile materialului de memorizat;
  • trăsăturile psihofiziologice ale subiectului.
  • Prima categorie include: Natura materialului, care poate fi intuitiv obiectual sau abstract, descriptiv sau explicativ-raţional, semnificativ sau lipsit de sens logic, teoretic sau utilitar- pragmatic. Cercetările au demonstrat că se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial (imagini ale obiectelor) decât unul simbolic-abstract (cuvinte). Vârsta modifică însă această legitate, studenţii reproducând mai uşor cuvintele abstracte decât imaginile intuitive. Un material verbal semnificativ (un poem, un fragment în proză) - mai bine decât altul nesemnificativ (grupaje de litere fără sens logic).
  • Organizarea materialului (grad mare, mediu, redus). Se înţelege că un material, care dispune de un grad mare de organizare şi structurare, va fi mai bine memorat decât altul cu organizare şi structurare mai reduse. Organizarea în serie a materialului produce un efect interesant, în funcţie de poziţia ocupată de materialul în serie. Investigaţiile au demonstrat că elementele de la începutul şi sfârşitul seriei sunt mai bine memorate decât cele de la mijlocul ei.

Reţinerea mai bună a elementelor de la începutul seriei a fost numită efect de primaritate (MSD), iar cea de la sfârşitul seriei, efect de recentă (MLD).

  • Omogenitatea materialului produce următoarele 3 efecte: 1) efectul Robinson (1924) - o serie omogenă (numai litere, cuvinte sau figuri geometrice) este memorată mai rapid; 2) efectul Restorff (1932) - elementele eterogene plasate într-o serie mai mare de elemente omogene sunt reţinute mai bine decât acestea din urmă (exemplu: perechile neomogene, decât cele omogene); 3) efectul Underwood (1950) materialele cu un grad mare de omogenitate se reţin mai greu comparativ cu cele cu un grad mai scăzut de omogenitate.
  • Volumul materialului. S-a constatat că numărul de repetiţii necesar memorării unui material este cu atât mai mare cu cât materialul este mai amplu. S-au stabilit două legi în acest sens:
    • dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică, timpul de memorare creşte în progresie geometrică (Lyon a demonstrat deja din a. 1914 că pentru a memora 50 de cuvinte sunt necesare 2 minute, pentru 100 de cuvinte 9 minute, iar pentru 1000 de cuvinte 165 de minute);
    • în condiţii egale de exersare, materialul lung se aminteşte mai bine decât materialul scurt (Robinson a demonstrat că 6 silabe se reamintesc în proporţie de 71%, 12 silabe - 78%, iar 18 silabe în proporţie de 81%>), deci dificultatea unei sarcini nu este direct proporţională cu lungimea ei.

Miller a remarcat că volumul informaţiilor reţinute în acelaşi timp este de 7+2 unităţi informaţionale, pe care le-a denumit prin termenul (intraductibil) de chunk. Un chunk este o structură integrată de informaţii. Dacă îmi amintesc o parte a unui chunk, îmi voi aminti întregul ansamblu. Aşadar, chunkul se referă la unităţile de semnificaţii.

  • Alte particularităţi ale materialului:
  • familiaritatea (frecvenţa utilizării în plan verbal sau acţionai a stimulului);
  • semnificaţia (ca şi în cazul familiarităţii, gradul înalt de semnificaţie influenţează pozitiv memorarea);
  • caracterul agreabil sau dezagreabil al materialului de memorat influenţează de asemenea productivitatea memorării. Astfel, materialul agreabil se reţine mai bine decât cel dezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult mai bine în raport cu cel indiferent.

A doua categorie include trăsăturile psihofiziologice ale subiectului:

  • gradul de implicare în activitate;
  • starea subiectului (oboseală, sănătate);
  • modul de învăţare;
  • motivaţia;
  • atitudinile şi înclinaţiile acestuia;
  • repetarea optimă (subînvăţarea creează „iluzia învăţării", iar supraînvăţarea conduce la instalarea inhibiţiei de protecţie, la apariţia stării de saturaţie şi a trebuinţei de evitare. Deci dacă pentru memorarea unui material au fost necesare 10 repetiţii, cele suplimentare nu trebuie să depăşească 5).

în urma datelor experimentale se pot formula următoarele concluzii: intervalul optim de efectuare a repetiţiilor este fie de minute (5-20), fie de zile (1-2 zile); repetiţia activă, realizată independent (cu redarea pe dinafară a textului) este superioară repetiţiei pasive (bazată doar pe recitirea textului); repetiţia încărcată cu sens, cu semnificaţie este mai productivă comparativ cu cea mecanică; repetiţia planificată, ritmică este în avantaj faţă de cea accidentală; în sfârşit, repetiţia făcută din plăcere, din nevoia resimţită din interior de a reţine informaţiile este mai eficientă, decât repetiţia făcută din obligaţie.

Cercetările au demonstrat că reţinem 10% din ceea ce citim, 20% din ce auzim, 30% din ce vedem, 50% din ce vedem şi auzim în acelaşi timp. Deci cu cât acţiunile cognitive sunt mai complexe, creşte şi productivitatea memoriei.

Sintetizând factorii facilitatori ai memorării, am putea concepe modul de organizare optim al învăţării unui curs, în condiţiile, în care ne este complet necunoscut.

Prima etapă ar constitui-o familiarizarea cu textul, presupunând o lectură rapidă a întregului material, pentru orientare. Apoi se impune aprofundarea ideilor: se fragmentează cursul după principalele teme şi se urmăreşte deplina înţelegere şi sistematizare a primei teme etc. până la înţelegerea întregului curs. înţelegerea aprofundată asigură în mare măsură memorarea. Totuşi, sunt date, definiţii, clasificări, care cer o muncă specială de fixare. Prin urmare, a treia fază implică o memorare analitică, când memorăm ceea ce nu am reţinut şi revedem fişele întocmite anterior, subliniind ceea ce ne interesează.

Penultima etapă reprezintă o fixare în ansamblu, când recapitularea întregului material e însoţită de întocmirea unor scheme (idei principale).

în fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme, care ne ajută să putem aborda subiecte de sinteză, presupunând cunoştinţe din diferite lecţii.

în cazul însă când audiem cursul şi participăm la seminarii, învăţarea se desfăşoară puţin altfel. Familiarizarea se realizează audiind prelegerile. Faza de aprofundare analitică se produce pregătind seminariile şi participând la discuţii. în perioada de pregătire a examenului ar trebui să fie necesare doar memorarea analitică, fixarea în ansamblu şi recapitularea schemelor.