Gândirea ocupă un loc central în psihologie, astfel s-au exprimat doi cunoscuţi psihologi americani (Lindsay şi Norman, 1980) - „Gândirea reprezintă, poate, subiectul cel mai important al întregii psihologii". Deoarece toate creaţiile artei şi ştiinţei îşi au originea în gândire, „ea este de o importanţă evidentă" - nota un alt psiholog (Gilhody, 1988).
Cu timpul în psihologia gândirii au avut loc diversificarea şi polarizarea concepţiilor. Gândirea ca instrument şi potenţialitate de cunoaştere este studiată de filosofie (epistemologie), de logică (legile gândirii juste şi exacte) şi de psihologie.
Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mintale, extrage şi prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor.
Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Este aşa deoarece gândirea produce modificări de substanţă ale informaţiei cu care operează. Dacă celelalte mecanisme psihice produc modificări superficiale, natura informaţiei, rămânând aceeaşi, gândirea modifică natura informaţiei, ea face saltul de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract, de la exterior - accidental la interior - invariabil.
De asemenea, gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice în realizarea procesului cunoaşterii nu doar pe cele de ordin cognitiv, după cum s-ar părea la prima vedere, ci şi pe cele afectiv-motivaţionale şi volitiv-reglatorii. Gândirea orientează, conduce, valorifică maxim toate celelalte procese şi funcţii psihice.
Ca urmare a intervenţiei ei, percepţia devine observaţie, deci o percepţie cu scop, ordonată şi planificată; comunicarea informaţiilor dobândeşte înţeles, fiind subordonată prin gândirea normelor logicii; memoria intră în posesia unei forme superioare de memorare, şi anume memorarea logică, ce o completează şi o depăşeşte pe cea mecanică; voinţa îşi precizează mult mai bine scopurile pe baza predicţiei, îşi fixează mult mai uşor planuri, folosindu-se de judecăţi şi raţionamente.
în sfârşit, centralitatea gândirii în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi reintroduce propriile produse (idei, concepţii, teorii) în circuitul informaţional, devenind, în felul acesta, un declanşator al unor noi procese intelectuale.
Din punct de vedere descriptiv-explicativ gândirea este definită astfel: proces psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.
Pentru a explica această noţiune complexă să purcedem la prezentarea celor mai semnificative caracteristici psihologice ale gândirii.
- Caracterul informaţional-operaţional.
Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare şi evaluare a informaţiilor. Ea nu se mulţumeşte, aşa cum face percepţia, cu însuşirile exterioare ale obiectului şi fenomenelor, ci accede la surprinderea însuşirilor interne ale acestora şi mai ales a relaţiilor dintre ele.
- Caracterul mijlocit şi mijlocitor.
Gândirea nu operează asupra realului, asupra obiectelor şi fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. Ea este mediată de informaţiile stocate în memorie şi poate cel mai pregnant, gândirea este mijlocită de limbaj. Deci, valoarea şi calitatea gândirii vor depinde de calitatea factorilor mijlocitori. Dar şi gândirea le mijloceşte şi le influenţează pe toate celelalte, contribuind la sporirea eficienţei lor. Ea atribuie un înţeles imaginilor perceptive, utilizează denumiri verbale, se implică activ în marea majoritate a procedeelor imaginaţiei, direcţionează fluxurile afectiv-motivaţionale, contribuie la realizarea reglajului voluntar.
- Caracterul generalizat şi abstractizat.
Generalizând şi făcând abstracţie de la obiectivele concrete, gândirea se îndepărtează doar aparent de realitate, ceea ce-i oferă posibilitatea de a se debara de încărcătura elementelor nesemnificative.
Omul îşi stabileşte scopul nu în timpul desfăşurării activităţii, ci cu mult înainte de a trece la executarea ei. Când gândirea s-a finalizat într-un anume produs (idee, judecată, raţionament), se trece adeseori la raţionalizarea lor. Omul nu gândeşte doar de dragul de a gândi, ci cu un dublu scop: pentru a-şi declanşa, organiza şi optimiza propria sa activitate, fie pentru a justifica sau motiva prin explicaţii şi argumente acţiunile deja săvârşite, chiar dacă aceste cauze sunt altele decât cele care au stat realmente la baza comportamentelor executate.
- Caracterul multidirecţional.
Spre deosebire de alte mecanisme psihice orientate spre o singură dimensiune temporală (percepţia spre prezent, memoria spre trecut, imaginaţia spre viitor), gândirea le cuprinde pe toate cele trei. Prin aceasta, ea serveşte la permanenta ordonare şi corelare a diferitelor „stări" ale obiectului cunoaşterii.
Sistematizând şi sintetizând ideile mai multor autori, putem spune că gândirea se compune din următoarele unităţi de bază (componente):
- imaginea - reprezentarea mintală a unui obiect specific, unitatea cea mai primitivă a gândirii;
- simbolul - o unitate mai abstractă, care redă obiectul, evenimentul, cel mai simplu simbol fiind cuvântul;
- conceptul - o etichetă pusă unei clase de obiecte, evenimente, care au în comun câteva atribute;
- operaţia - acţiune interiorizată, reversibilă, care serveşte la formarea conceptelor sau la rezolvarea problemelor;
- regula sau legea - cea mai complexă unitate a gândirii, ce presupune stabilirea relaţiei dintre două sau mai multe concepte.
Când utilizăm simboluri sau concepte, imagini interne şi când rezolvăm mintal probleme, spunem că gândim.
Unii autori pun semnul egalităţii între gândire şi inteligenţă. Abia în anii '40 Gaston Viand precizează că inteligenţa este facultatea de a cunoaşte şi înţelege sau eficacitatea mintală (randamentul mecanismelor mintale). Aşadar, inteligenţa include în sine gândirea, dar nu se reduce la ea. Există o relaţie de interdependenţă între ele, dar nu trebuie să se ajungă la identificarea lor.