Psihologie

Învăţarea cognitivă se bazează pe înţelegere. în dezvoltarea psihică şi în constituirea personalităţii adulte activitatea de învăţare îndeplineşte un rol conducător şi decisiv. în linii generale prin învăţare se dobândesc noi comportamente. Copilul învaţă să meargă, să vorbească, să se raporteze la ceilalţi, să acţioneze în cele mai diverse moduri, să numere, să scrie, să citească, să se conducă după valorile adevărului, binelui şi frumosului, să participe la viaţa socială şi la activitatea profesională etc. Toate, inclusiv ştiinţa, cultura, profesia, se dobândesc prin învăţare.

între procesele psihice şi învăţare sunt raporturi de interdependenţă. Activitatea de învăţare antrenează şi implică toate procesele şi funcţiile psihice (percepţia, imaginaţia, cu deosebire gândirea şi memoria, motivaţia şi afectivitatea, şi în mod special limbajul, voinţa şi atenţia. în consecinţă, este important pentru dezvoltarea proprie nu numai efortul de învăţare, ci şi modul cum înveţi.

învăţarea cognitivă contribuie şi se sprijină pe dezvoltarea analizei şi sintezei, abstractizării şi generalizării, a comparaţiei, clasificării, a sistematizării şi organizării logice a gândirii. Tocmai de aceea învăţarea cognitivă este solidară cu înţelegerea integrală şi aprofundată a materialului supus studiului şi propune cultivarea inteligenţei. Cea mai activă şi productivă strategie a învăţării cognitive este problematizarea şi activitatea de rezolvare a problemelor.

Înţelegerea este acel proces al gândirii, care constă în suprapunerea sensului pe care îl poartă un anumit simbol (semn) şi pe care îl exprimă:

• constituie un act intelectual, prin care se descoperă sensul cuvintelor, lucrurilor;
• este actul intelectual de surprindere a ideii exprimate într-un enunţ;
• descoperirea esenţei lucrurilor, care se află dincolo de perceptibil;
• stabilirea relaţiei dintre semnificant şi semnificaţie.

Prin urmare, a înţelege ceva ar însemna descoperirea sensurilor lucrurilor, care sunt latente, ascunse, imperceptibile; este un act de trecere de la sesizabil, insesizabil.

Obiectul înţelegerii ca proces este de obicei o problemă de tipul „Ce înseamnă aceasta?", sau „Ce s-a întâmplat?" şi elaborarea răspunsului.

Procesul înţelegerii are ca produs reuşita subiectului sau insuccesul lui. Ce înseamnă că cineva a înţeles? Manifestările subiectului:

• acţiuni adecvate (Dă-mi jucăria - şi copilul aduce);
• el poate redefini termenul, lucrul etc. (poate reformula cu cuvintele sale);
• poate explica altcuiva;
• poate exemplifica, poate ilustra.

Felurile înţelegerii:

1. Adecvată - când subiectul înţelege exact; neadecvată - este o eroare a înţelegerii.
2. Complexă - surprinderea tuturor caracteristicilor esenţiale ale obiectului;
3. parţială - sau incompletă, deci surprinderea doar a unei părţi din caracteristicile esenţiale.

3. Clară - exactă, limpede; confuză - imprecisă.
4. Profundă - ce surprinde sensurile ascunse (exemplu: textul biblic are 7 trepte de adâncime);

superficială - surprinde doar partea vizibilă a lucrurilor.

5. Lentă - înceată („Ajunge ca la girafa"); promptă - rapidă.
6. Discursivă - o înţelegere desfăşurată pe etape; intuitivă - iluminare rapidă + învăţare cognitivă (anterior).
7. Rezolvarea de probleme este acel proces al gândirii, care constă în depăşirea prin mijloace cognitive (nu acţiuni) a unui obstacol cognitiv şi transformarea necunoscutului în cunoscut.

• procesul de elaborare a soluţiei problemei prin combinarea şi recombinarea datelor experienţei anterioare în funcţie de cerinţele problemei;
• a rezolva o problemă înseamnă a-i găsi soluţia.

Elementele procesului de rezolvare a problemei:

1. a) Problema este o dificultate cognitivă, un obstacol, care implică una sau mai multe necunoscute şi faţă de care repertoriul de răspunsuri (de care dispune subiectul la momentul dat) este insuficient.

Problema apare atunci când subiectul îşi pune un scop şi nu ştie cum să ajungă la el. Apariţia problemei provoacă o stare de alertă, nelinişte, care până la urmă se cristalizează într-un motiv de a acţiona.

1. Situaţia de problemă este împrejurarea concretă, în care apare, se dezvoltă şi funcţionează problema. Este situaţia, în care apare conflictul cognitiv între „nu ştiu" şi „ trebuie să ştiu".
2. Rezolvitorul - subiectul, care îşi pune o problemă, caută şi-i găseşte soluţia.
3. Soluţia - răspunsul la întrebarea problemei sau rezultatul obţinut.

Există 2 tipuri de probleme:

• problemă bine definită, unde starea iniţială şi cea finală, operaţiile şi regulile sunt bine definite (exemplu: problema „Turnul din Hanoi");
• problemă insuficient definită, în care aceste date nu sunt clar şi complet descrise (exemplu: alegerea profesiei sau partenerului de viaţă).

Pentru ca o problemă insuficient definită să fie rezolvată cu succes, ea trebuie transformată în problemă bine definită.

Fazele rezolvării problemelor:

• surprinderea şi perceperea problemei (problema furnizată de viaţă este sesizată, iar cea propusă de profesor este percepută);
• analiza primară a problemei (ce este dat şi ce trebuie să se afle);
• identificarea tipului de problemă pentru a şti ce strategii sunt binevenite;
• elaborarea sau alegerea strategiei pozitive din cele deja existente;
• elaborarea planului concret, detaliat al procesului de rezolvare a problemei (pas cu pas);
• executarea planului (rezolvarea propriu-zisă);
• verificarea soluţiei obţinute (dacă este justă sau falsă);

Strategia reprezintă principiul sau modul general de rezolvare a problemei. Tipurile de strategii:

1. După criteriul direcţiei mişcării:

• strategii prospective, care se mişcă de la starea iniţială la cea finală (exemplu: „Turnul din Hanoi");
• strategii retrospective, care se mişcă înapoi de la starea finală la cea iniţială (exemplu: probleme din geometrie).
  2. După criteriu certitudinii rezolvării:
• algoritmică (exemplu: problemă matematică) asigură 100% în obţinerea soluţiei corecte, este o strategie sigură, ce garantează succesul;
• euristică (exemplu: tabla de şah) nu asigură întotdeauna succesul în obţinerea rezultatului, ea doar uşurează accesul la soluţie.

4. Luarea deciziei este acel proces al gândirii, care constă în a selecta o alternativă din mai multe disponibile la un moment dat:

• este procesul de alegere a unei linii anumite de conduită într-o situaţie nedeterminată, incertă, confuză;
• înseamnă a face o opţiune pentru o anumită alternativă, utilizând unul sau mai multe criterii.

Fazele actului decizional:

• identificarea tuturor alternativelor de conduită („Ce voi face eu?");
• obţinerea de informaţii pertinente fiecărei alternative (informaţia necesară şi suficientă);
• analiza comparativă a beneficiului şi utilităţii aşteptate (însemnătatea) în legătură cu fiecare alternativă şi întocmirea listei ierarhice, ordonate de alternative, conform semnificaţiei (I cea mai importantă, II mai puţin importantă etc.);
• luarea efectivă a deciziei sau opţiunea, conform criteriilor puse la bază.

Strategii sau tehnici de luare a deciziilor

1. 1. Raţionale - decidentul cunoaşte toate alternativele de conduită în situaţia dată şi are timp suficient pentru a analiza şi evalua fiecare alternativă.
2. Intuitive (neraţionale) - se folosesc în cazul deficitului de timp şi de cunoştinţe. Sunt potrivite în situaţiile când decizia trebuie luată la moment, prompt. Dacă strategiile raţionale fac apel exclusiv la judecată, atunci cele intuitive se bazează pe inconştient.
3. Creativitatea - este o formaţiune psihologică, care, fiind pusă în funcţiune, produce ceva nou, original şi socialmente util.

Creativitatea se poate realiza, manifesta în prezenţa a două condiţii psihice:

• conştiinţa de libertate a subiectului („Sunt liber");
• conştiinţa securităţii individuale („Nu mă ameninţă nimic"). Factorii, care influenţează conştiinţa libertăţii şi securităţii, sunt de 2 tipuri:
  1. interni (conştiinţa libertăţii ca valoare supremă a existenţei umane, curajul, nonconformi smul);
  2. externi (familia, şcoala, societatea). Specificul personalităţii creative:
• este performantă (realizează succese deosebite);
• simte nevoia de ordine cognitivă;
• este impulsionată de curiozitate;
• este imperativ (nu acceptă să fie condus);
• este mai puţin inhibat, mai puţin convenţional;
• este perseverent, autodisciplinat, îi place munca;
• este independent şi autonom;
• este critic în mod constructiv;
• este larg informat;
• este receptiv la sentimente şi emoţii;
• criteriul estetic este pentru ei unul de bază;
• poate adapta valorile la mediul său ambiant;
• poate manifesta interese feminine dacă este bărbat (gătitul) sau masculine dacă este femeie;
• nu se face dependent de poziţia socială, se conduce după propriile reguli;
• este implicat în dezvoltarea şi realizarea de sine.