O investigare, fie şi sumară, a literaturii de specialitate evidenţiază acurateţea, cu care au fost conştientizate funcţiile imaginaţiei încă de multă vreme, chiar şi atunci când cunoaşterea psihologică stătea sub semnul precarităţii. Dugas vorbea încă în a. 1903 de „puterea de obiectivare" şi de „forţa combinatorie" a imaginaţiei.
Cele două funcţii ale imaginaţiei sunt foarte strâns corelate între ele. Practic, imaginaţia apare ca fiind puterea de a forma imagini sau reprezentări, dar şi puterea de a atribui viaţă reprezentărilor, de a le transforma în credinţe şi acte, într-un cuvânt, după cum demonstrează Dugas, de a le obiectiva. „Obiectivarea este inerentă imaginilor, se întâlneşte întotdeauna în ele anumite grade, este un element natural, constitutiv, nu întâmplător şi supraadăugat. "
Combinarea imaginilor, de care vorbea Dugas, se prezintă sub două forme: cea a imaginaţiei reproductive (ca simplă restauratoare a trecutului, ca o imaginaţie evocatoare, fară invenţie, care aproape că nici nu merită numele de imaginaţie) şi imaginaţia productivă sau creatoare (ca reorganizatoare a reprezentărilor sau ca o „constructoare" a acestora). Surprinzător este faptul că încă de la începutul secolului Dugas nu numai că intuia funcţia constructivă sau creatoare a imaginaţiei, dar o şi explica şi o argumenta.
Meyerson creionează funcţiile imaginaţiei, pornind de la un caracter al imaginii: concret şi semnificativ. Pentru el imaginaţia este un tablou, dar şi un semn; în calitate de tablou ea ilustrează şi realizează, în calitate de semn ea indică şi semnifică.
Funcţia de ilustrare: imaginaţia ilustrează conţinuturile conştiinţei, care prin natura lor pretind figurarea concretă, intuitivă; imaginaţia ilustrează, dar şi rezumă, aşa încât ea este o figurare simbolică.
Funcţia de realizare: constă în materializarea abstractului; imaginaţia întoarce gândirea spre concretul, pe care conceptul îl demonstrează; funcţia dată presupune printre altele şi verificarea unei idei abstracte printr-un exemplu.
Funcţia de indicare: imaginaţia marchează un conţinut, îl delimitează, îl opune sau altuia sau altora, îl asociază cu altele; ea este un indiciu, o marcă, o etichetă, o aluzie.
Funcţia de semnificare: imaginaţia explică, rezumă, precizează, serveşte gândirii, care generalizează, marchează fluiditatea gândirii, continuitatea experienţei personale, ea este concomitent trecut şi viitor, evocă, anticipă, prelungeşte; totodată poate fi şi mai puţin activă; ca urmare, ea trenează, reţine, impiedică.
Biervliet menţionează că „ce/ mai mare beneficiu al imaginaţiei îl reprezintă multiplicarea formelor sensibile, care nasc emoţii estetice; admirarea frumuseţii sub diversele ei aspecte contribuie la creşterea nivelului moral al umanităţii." Sunt surprinse în aceste cuvinte funcţia multiplicatoare a imaginaţiei şi rolul ei în planul vieţii sociale.
Blazer din perspectiva psihanalitică se referă la următoarele funcţii ale imaginaţiei:
- de descărcare tensională ( catharsis) prin regresiune la un nivel elementar, în situaţii critice;
- de proiectare a conflictelor dintre tendinţele opuse;
- de substituire, prin alte scopuri, a acţiunilor interzise sau imposibile;
- de compensare, prin satisfacerea fantastică a dorinţelor, real nesatisfăcute. Psihologia contemporană reduce funcţiile imaginaţiei doar la trei:
- de expresie a realului, simţit sau gândit;
- de deformare a realului, fie pentru a-1 simula, fie pentru a-i explora posibilităţile;
- de relevare a unui real ascuns.
Multitudinea şi varietatea funcţiilor imaginaţiei consacră nu doar locul şi rolul ei de excepţie în viaţa personală şi socială a omului, dar şi faptul că ea reprezintă una dintre cele mai înalte cuceriri ale psihicului uman.