Pin It

La om, „limbajul neverbal", care constă din expresiile emoţionale, ce însoţesc comportamentul, joacă un rol auxiliar în raport cu limbajul propriu-zis, limbajul articulat, verbal.

Distingem mai întâi limbajul activ şi limbajul pasiv. în primul caz, ne referim la iniţiativa în comunicare la procesul de pronunţare a cuvintelor şi de fixare a lor în scris. în cazul limbajului pasiv se are în vedere recepţionarea, precum şi înţelegearea limbajului. Citirea este o variantă a limbajului pasiv.

De regulă, limbajul pasiv îl precede pe cel activ şi este mai bogat decât acesta. Limbajul activ presupune exersare şi cultivare sistematică.

a) Limbajul oral este cel mai important, de la el pornesc celelalte. Limbajul oral este forma fundamentală a limbajului. El este viu şi dotat cu un ansamblu de mijloace de expresivitate. în plus, comunicarea orală se desfăşoară totdeauna în anumite condiţii concrete, este dependentă de situaţii şi se serveşte de elementele Astfel limbajul oral poate fi: colocvial, dialogat sau monologat.

în cazul când mai mulţi participă la comunicare, limbajul oral este mult susţinut prin stimulaţiile, pe care le implică cunoaşterea prin cooperare, aceasta intervinind datorită înserării de observaţii, adăugiri, corectări etc.

în condiţiile colocviului şi dialogului, exprimarea vorbirii fiecăruia are un caracter adresativ pregnant, ceea ce face să crească eficienţa comunicării. în plus, rolul de subiect iniţiator sau de obiect-receptor al comunicării alternează continuu, aceasta contribuind la activarea fiecăruia şi la îmbogăţirea conţinutului discuţiilor. Una şi aceeaşi idee „circulă" prin mintea mai multor persoane şi până la urmă se poate ajunge, prin congruienţă (reunirea) comunicărilor, la unele concluzii de origine şi valabilitate comună.

în limbajul dialogat pot interveni prescurtări, precum şi comutări de sens. Fondul de experienţă comună, asemenea datelor obiective ale situaţiei, permit oamenilor să comunice şi aluziv, deci indirect.

Limbajul monologat este ceva mai dificil decât limbajul dialogat. Vorbind în faţa unui auditoriu, trebuie să susţii singur firul expunerii, să ai cursivitate, să te organizezi bine şi să depui un efort pentru a comunica lucruri valoroase într-o formă accesibilă. în monologul public trebuie să ai în vedere ecoul, pe care îl trezeşte în minţile altora spusele tale, să presupui ce înţeleg ei şi eventual ce întrebări îi frământă. în desfăşurarea expunerii monologate este necesar să te adresezi auditoriului şi să răspunzi operativ la eventualele lor întrebări şi nelămuriri, citite uneori şi după mimica şi gestica celor, ce te ascultă. Astfel, monologul beneficiază de schema conversaţiei, ceea ce face să câştige în conţinut şi efect comunicativ.

Monologul oral absolut (în absenţa oricărei persoane) constituie o raritate şi de multe ori iese în afara normalului. Mai degrabă se poate vorbi de un monolog interior. Acesta poartă caracteristicile unei conversaţii cu sine însuşi.

Concret şi maxim realizat la limbajul oral este expresivitatea. Variaţiile în intensitate şi îndeosebi în înălţimea sunetelor pronunţate au o uriaşă însemnătate în definirea concretă a sensurilor şi semnificaţiilor celor comunicate.

Diapazonul de intensităţi poate să indice o situaţie excepţională sau una comună, echilibru sau dezechilibru, energie sau oboseală, încredere sau neîncredere în om.

Variaţiile în intensităţi şi îndeosebi vârful de tărie a sunetelor în propoziţie - accentul - pun în evidenţă anumite idei sau relaţii.

Nu ne dăm seama întotdeauna de însemnătatea felului cum vorbim, de influenţa, pe care o are un accent asupra cursului gândirii şi simţirii celor ce ne ascultă. Intonaţia sau variaţiile în registrul de înălţimi al frazelor pronunţate este generatoare şi comunicativă de sensuri. Bernard Shaw spunea că există 100 de feluri de a spune „nu" şi 1000 de a spune „da."

Ştim foarte bine că, după intonaţie, un „da" poate însemna „ nu" şi uneori un „nu" se apropie de un „da". Prin diverse curbe ale intonaţiei se realizează mirarea, inteijecţia, constatarea, explicarea, încântarea, omagiul, încurajarea, îngrijorarea, siguranţa de sine, dispoziţia curentă etc. Fiecare din acestea poate apărea în diverse variante. Intonaţia face ca fraza să fie corectă, adaptată situaţiei şi intenţiei, sporeşte, reduce sau deviază sensul comunicării. Absenţa expresivităţii intonative face ca cele spuse fară relief, metalic, linear să fie greu percepute şi înţelese.

Expresivitatea verbală mai este dependentă de alegerea cuvintelor şi de modul de frazare. Comunicarea devine concretă tocmai prin folosirea cuvântului perfect adecvat relaţiilor, situaţiilor, acţiunii intenţionate sau îndeplinite.

Lungimea frazelor şi modul lor de structurare sunt, de asemenea, foarte importante. Frazele scurte, lapidare, cu epitete puţine, dar sugestive, imprimă comunicării ritm şi claritate. Frazele lungi, încărcate de epitete, sunt decorative, pot fi adecvate momentelor solemne sau devin necesare povestirii.

Limbajul oral dispune şi de mijloace extralingvistice de expresivitate: gesturile, mimica, postura etc. Vorbirea antrenează, în chip firesc, întreaga persoană în acţiune. Prin mimică şi gestică se pot sublinia, completiv, anumite sensuri şi atitudini.

Limbajul oral, dispunând de întreaga gamă de mijloace expresive şi condiţii auxiliare, îşi poate permite uneori să fie mai puţin organizat, să aibă în şirul verbal unele discontinuităţi şi lacune.

b) Limbajul scris este mai pretenţios, întrucât necesită o activitate de elaborare a frazelor în raport cu un plan prealabil şi nedispunând de un context situaţional, de o susţinere prin dialog, de posibilităţi de a reveni pentru corecturi şi completări. în scris, limbajul este reglamentat mai sever, nu-şi permite discontinuităţi, erori gramaticale sau licenţe de expresii. întrucât lectura reprezintă o operaţie mai dificilă decât audierea, limbajul scris trebuie să se conformeze la maximum normelor de sistematizare şi claritate şi de asemenea să respecte cerinţele de conciziune. Intonaţia, accentul şi mimica, gesticulaţia proprie limbajului oral sunt aici slab reprezentate prin semne ortografice. în cazul limbajului scris intervin eforturi deliberate de construire a fazelor şi dispunere a semnelor ortografice. Cele mai însemnate omisiuni sau erori de ortografie pot estompa sau schimba sensurile unor fraze.

Luând în considerare dificultăţile limbajului scris, trebuie însă să recunoaştem că prin elaborarea independentă de texte se pune mai bine în evidenţă capacitatea de gândire a omului decât prin exprimarea orală, liberă. în acelaşi timp sunt de menţionat particularităţile distincte ale vorbirii şi scrisului şi necesitatea ca fiecare din acestea să fie respectate.

c) Limbajul intern este cel, care se desfăşoară în sfera lăuntrică, mintală, reprezentând chiar arhitectonica acestei lumi subiective. Este o vorbire cu sine însuşi şi pentru sine, uneori reproducând în această sferă intimă scrierea sau lectura. Faptul că este asonor, ascuns nu înseamnă că este lipsit de orice participare matrică. Cercetătorii au descoperit în coardele vocale, în întreg aparatul fonator, vibraţii, impulsuri foarte slabe, care conturează vorbirea (ideomotricitatea verbală). în timp ce vorbirea este desfăşurată pe mai multe faze succesive şi consumă timp, limbajul intern, asonor este centrat pe înţelesuri, pe idei şi imagini, prezentând un maximum de economicitate, uzând de prescurtări, condensări, substituind cuvintele cu imagini şi fixsându-se, îndeosebi, asupra acţiunilor şi calităţilor (predicativitate). Reducând succesivitatea la o relativă simultanietate, manifestă o extraordinară viteză de lucru, de sute de ori mai mare în raport cu cea a vorbirii.

Pe măsura constituirii sale, limbajul îndeplinşte funcţii de anticipare, proiectare, conducere din lăuntrul şi coordonare a limbajului oral şi a scrieii.

Limbajul intern prezintă mai multe forme:

  1. forma automatizată ( desfăşurată în baza deprinderii);
  2. forma pasivă, implicată în ascultare şi înţelegere;
  3. forma anticipativă, prin care se planifică vorbirea orală sau scrierea;
  4. vorbirea internă, ca modalitate relativ desfăşurată de limbaj intern.