În ultimii ani se manifestă un interes deosebit faţă de problema comunicării ca fenomen social-psihologic. Atenţia sporită faţă de studierea acestei activităţi se datorează faptului că comunicarea este inseparabilă de oricare latură a evoluţiei personalităţii, a vieţii şi activităţii ei.
Printre abordările comunicării se evidenţiază prin originalitate, profunzime şi productivitate concepţia elaborată de către savanta din Rusia М.У. Лисина. Conform acestei concepţii, comunicarea este interacţiunea a două sau mai multe persoane, orientată spre coordonarea şi unirea eforturilor cu scopul de a stabili relaţii şi de a obţine un rezultat comun. în cadrul comunicării se stabilesc relaţii nu de subiect-obiect, ci de subiect-subiect; în comunicare are loc o permanentă transformare a obiectului în subiect şi invers.
Trebuinţa este izvorul de energie, care alimentează şi propulsează activismul subiectului. Esenţa trebuinţei comunicative constă în tendinţa omului de a-1 cunoaşte şi aprecia pe altul ca obiect social, ca partener. în strânsă legătură cu necesitatea se prezintă scopul comunicării. El rezidă în trebuinţa, în năzuinţa de a-1 cunoaşte şi aprecia pe altul pentru a stabili cu el relaţii, a-şi coordona şi uni cu el eforturile pentru a obţine un rezultat comun. Realizarea scopului (stabilirea relaţiilor) şi satisfacerea trebuinţei îi oferă subiectului posibilitatea de a cunoaşte partenerul, de a avea închipuire despre el şi posibilităţile lui. Realizarea scopului comunicării completează trebuinţa comunicativă cu un nou aspect - cu tendinţa de a se compara cu partenerul, iar prin el şi cu ajutorul lui - de a se autocunoaşte şi autoaprecia. în rezultat, pe lângă imaginea altei persoane, la subiect se mai formează şi imaginea despre sine.
Stabilirea relaţiilor este precedată de un şir de interacţiuni, ce intervin pe parcursul vieţii şi activităţii comune a subiecţilor incluşi în comunicare.
Semnificativ este şi gândul că conţinuturile trebuinţei comunicative, odată apărute, ba chiar deseori satisfăcute, nu dispar, ci rămân specifice omului pe parcursul întregii vieţi, provocându-i în diverse situaţii, diverse acţiuni comunicative şi expectaţia acţiunilor de răspuns adecvat din partea partenerului. Prezenţa acestora din urmă în comunicare este obligatorie. Fără de feed-back comunicarea nu are loc.
Considerăm drept aptitudini comunicative acele însuşiri ale individului, care satisfac trebuinţele comunicative ale altor persoane, asigurându-i succes în comunicare.
Satisfacerea trebuinţei comunicative şi a conţinuturilor ei de către partener îi provoacă subiectului o stare afectivă pozitivă şi-i formează o atitudine respectivă faţă de cel, care i le satisface.
Atitudinea pozitivă a subiectului faţă de o persoană relevă că aceasta îl atrage; comunicarea cu ea îi produce plăcere, bucurie, satisfacţie.
H.B. Кузьмина vorbeşte despre abilităţi comunicative ca parte componentă a aptitudinilor pedagogice. Autoarea califică drept comunicative următoarele abilităţi: de a crea reciprocitate în relaţii, de a se include, a stabili şi a susţine un contact emoţional pozitiv, de a comunica spontan, de a asculta şi înţelege partenerul de comunicare, de a percepe adecvat dispoziţia auditoriului, de a dirija atenţia lui.
Numai iniţiativa în comunicare încă nu vorbeşte despre un grad înalt de dezvoltare a aptitudinilor comunicative. Iniţiativa în comunicare este o latură importantă a acestora, dar insuficientă pentru a le considera cu adevărat evoluate. Atât extravertiţii, cât şi introvertiţii pot fi cu şi fără aptitudini comunicative.
Dacă sociabilitatea ţine de extraversiune - introversiune, de temperament, atunci aptitudinile comunicative, am putea spune, că sunt dependente de experienţa şi de cultura comunicării, care se asimilează şi se formează pe parcursul activităţii respective.
Cultura comunicării se asimilează, se preia, iar activitatea comunicativă, ca şi alte feluri de activităţi, poate fi şi trebuie învăţată. Comunicarea este acel tip de activitate umană, care se formează primul în ontogeneză şi persistă până la finele vieţii individului.