Conştientizând obiectivul său de studii şi înţelegându-şi sarcinile sale, psihologia nicidecum nu se poate limita la studierea proceselor şi funcţiilor psihice; ea nu poate să nu introducă în câmpul său de studii comportamentul, activitatea.
învingerea contemplării pasive, care a dominat până acum în psihologia conştiinţei, reprezintă una din cele mai principale şi actuale sarcini ale psihologiei.
Psihicul, conştiinţa se formează în activitate, în comportament şi doar prin comportament, prin activitate noi le cunoaştem obiectiv. Astfel, activitatea, comportarea inevitabil se includ în cercul de cercetări psihologice. Aceasta însă nu înseamnă că comportamentul, activitatea omului în general este obiectul psihologiei.
Activitatea omului este un fenomen foarte complex. Diverse laturi ale ei sunt studiate de diferite ştiinţe: constituţia sa socială este obiectul de studiu al ştiinţelor sociale, mecanismele fiziologice - obiectul fiziologiei; psihologia studiază latura psihologică a activităţii.
Omul nu este o fiinţă contemplatoare pasivă, dar o fiinţă activă şi de aceea ea trebuie studiată în cadrul activismului său caracteristic.
Activitatea exprimă atitudinea concretă a omului faţă de lumea existentă, în care se relevă real calităţile personalităţii, ce au un caracter mult mai complex decât funcţiile şi procesele analitic accentuate.
Procesele, care realizează existenţa umană, în realitatea înconjurătoare, prin diversitatea formelor ei este activitatea. Prin activitate omul acţionează asupra naturii, obiectelor, fenomenelor, cât şi asupra oamenilor. Astfel, prin atitudinea sa faţă de obiecte el se manifestă ca subiect, iar prin atitudinea sa faţă de oameni - ca personalitate.
Activitatea nu este o reacţie sau o totalitate de reacţii, dar un sistem, care are structură, conţinut, modificări şi transferuri interne proprii, cât şi dezvoltare personală.
Omul, ca fiinţă prin excelenţă activă şi dinamică, iniţiază, organizează, planifică, explorează, se implică, participă, perfecţionează, asimilează informaţii, produce şi creează obiecte noi, se relaxează, depune efort, se autorealizează. Pentru realizarea corespunzătoare a tuturor acestor demersuri el se serveşte de o nouă categorie de instrumente psihice, cuprinse în noţiunea generală de activităţi psihice.
Noţiunea de activitate poate fi definită în două accepţiuni.
într-o accepţiune foarte largă, activitatea este un raport, o relaţie între organism şi mediu, în care are loc un consum energetic, cu o finalitate adaptativă.
într-un sens mai restrâns, prin activitate înţelegem totalitatea manifestărilor de conduită exterioară sau mintală, care conduc la rezultate adaptative.
Specificul activităţii umane constă în faptul că dispune de conştiinţa scopului că este profund motivată, că operează cu instrumente construite de om, că este perfectibilă şi creativă.
Importanţa activităţii în viaţa omului este enormă. Prin activitate, omul produce modificări în condiţiile obiective externe, în propriile lui stări interne, în relaţiile cu mediul; în activitate, omul îşi realizează ideile, îşi satisface aspiraţiile, îşi construieşte noi planuri, noi idealuri; prin activitate, omul se adaptează condiţiilor interne şi externe la un nivel din ce în ce mai înalt. Dat fiind faptul că activitatea este atât cauză, cât şi efect al dezvoltării biopsihosociale a omului, ea este resimţită de acesta ca o adevărată necesitate psihică, ca o cerinţă imperioasă a integrităţii fiinţei lui.
Activitatea umană diferă considerabil de comportarea animalelor, chiar dacă ea este destul de complicată. în primul rând, activitatea omului are un caracter conştient, în al doilea rând, este legată de pregătirea, întrebuinţarea şi păstrarea uneltelor de muncă, în al treilea rând, activitatea omului poartă un caracter social.
Activitatea este determinată de condiţiile social-istorice. în funcţie de cerinţele societăţii diferă şi activitatea omului. Procesele psihice asigură omul cu condiţii necesare pentru activitate. Ele sunt o caracteristică obligatorie oricărei activităţi umane.
Activitatea este o stare de acţiuni eficace, orientată spre realizarea scopurilor puse conştient, legate de satisfacerea trebuinţelor şi intereselor lui, de îndeplinirea cerinţelor, ce stau în faţa lui şi care vin din partea societăţii şi a statului.
S.L. Rubinştein definea activitatea ca fiind „interacţiunea subiectului cu lumea, în cadrul căreia se realizează o atitudine sau alta a omului faţă de realitate, faţă de ceilalţi oameni". Un alt psiholog, A.N. Leontiev, remarcă că activitatea este un „proces, ce realizează o anumită relaţie a omului faţă de lume şi corespunde unor trebuinţe specifice". După cum observăm, accentul se pune de fiecare dată pe interacţiune, pe relaţia omului cu realitatea, a organismului cu mediul. O astfel de subliniere este cu atât mai necesară cu cât în istoria psihologiei au existat tendinţe de reducere a activităţii, fie numai la ceea ce se petrece în interior, în subiectivitatea individului (introspecţionismul), fie numai la reacţia externă, la comportamentul manifestat în exterior (behaviorismul). în realitate, numai corelaţia dintre interior şi exterior, filtrarea cauzelor externe, prin intermediul condiţiilor interne, poate exprima corect esenţa activităţii umane.
Problema activităţii organic este corelată cu problema personalităţii şi conştiinţei. Personalitatea se formează şi se manifestă în cadrul activităţii ei. Activitatea este procesul interacţiunii omului cu lumea, însă nu este un proces pasiv, dar activ şi reglat conştient.
Activitatea este condiţia dezvoltării personalităţii şi manifestării calităţilor ei, din alt punct de vedere, activitatea singură la rândul ei depinde de nivelul dezvoltării personalităţii, care apare ca subiect al acestei activităţi.
Caracteristica de bază a activităţii este obiectualitatea. în cazul dat obiectul activităţii se manifestă bilateral: în primul caz - prin existenţa sa de sine stătătoare, ca supus sie şi transformator al activităţii subiectului; în al doilea caz - ca imagine a obiectului, ca produs al reflectării psihice al însuşirilor lui, care se realizează în rezultatul activităţii subiectului.
Mecanismele, care „pornesc", activitatea sunt necesităţile şi motivele.
Obiectul, asupra căruia este orientată necesitatea, poate fi material sau ideal, perceput senzorial sau oferit numai în reprezentări.
Obiectul necesităţii, ce stimulează activitatea şi determină orientarea ei, este numit motiv.
Motivele astfel devin cauzele, ce stimulează omul spre activitate, acordându-i orientare şi semnificaţie. Prin conceptul de „activitate" sunt însemnate numai acele procese, care realizează atitudinile omului faţă de lume şi răspund la necesităţile lui corespunzătoare deosebite.