Psihologie

Activitatea umană, ca realitate psihică complexă, conţine o serie de elemente structurale, organizate ierarhic, a căror funcţionalitate (structurare, subordonare, integrare) va permite satisfacerea unor necesităţi. Practic este vorba de un sistem funcţional ierarhic, complex.

Este important de subliniat faptul că în activitate are loc interacţiunea şi integrarea specifică şi naturală a proceselor psihice cognitive, afective, volitive. Activitatea pune în evidenţă două planuri - global, supraordonat, care determină diferenţierea şi individualizarea formelor şi modalităţilor ei generice de fiinţare şi manifestare, altul - operativ-situaţional, care asigură actualizarea şi desfăşurarea curentă, în situaţii şi sarcini concrete, a unei forme modale sau a alteia.

Integrarea la nivel global se realizează pe baza ierarhizării organizării şi (exprimării) funcţionale, după o schemă logică bine definită a claselor de entităţi psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi motorii (sisteme de mişcări, operaţii şi deprinderi).

În structura activităţii se includ următoarele componente:

• Scopul este imaginea rezultatului scontat, deci acelui rezultat, ce urmează să fie obţinut în urma activităţii. Se are în vedere imaginea conştientă a rezultatului: aceasta este reţinută în conştiinţă tot timpul, în care se realizează acţiunea.

Asemenea faptului, cum noţiunea de motiv corelează cu noţiunea de „activitate", noţiunea de scop este în raport cu acţiunea.

Scopul este ceea pentru ce omul acţionează. în calitate de scop al activităţii se proiectează produsul ei. El poate reprezenta prin sine obiectul fizic real, conştientizat de om, anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, dobândite pe parcursul activităţii, rezultatul creativ (ideea, găndul, teoria, opera de artă). Scopurile nu sunt trasate de subiect intenţionat. Ele sunt oferite de circumstanţe obiective.

Evidenţierea şi conştientizarea scopului - acesta nu este un act automat, ci un proces relativ îndelungat de aprobare a scopurilor prin acţiune. După cum menţiona Hegel, individul „nu poate determina scopul acţiunii sale până când el nu a acţionat". Scopul activităţii nu este echivalent cu motivul ei, chiar dacă uneori motivul şi scopul activităţii pot coincide. Diverse tipuri de activităţi, care au unul şi acelaşi scop (rezultatul final), pot fi stimulate şi susţinute de diferite motive. Dimpotrivă, la baza multor activităţi cu diverse finalităţi pot sta unele şi aceleaşi motive.

Momentele iniţiale în activitate sunt reprezentate de motiv, iar cele finale - de scop.

• Motivul este ceea de ce omul acţionează (accentul stimulator). Motivul este un sistem de acţiuni interne (idei, gânduri, reprezentări), ce servesc în calitate de stimul pentru realizarea activităţii.

Aşadar, motivul poate fi definit ca fiind mobilul, care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea. Motivele pot fi foarte variate:

• inferioare şi superioare;
• conştiente şi inconştiente;
• pozitive şi negative;
• ambivalenţe;
• minore şi majore;
• unilaterale şi multilaterale;
• egoiste şi altruiste, etc.

Ele nu acţionează independent unele de altele, ci interdependent, formând în structura personalităţii adevărate reţele, configuraţii sau „constelaţii" de motive. Acest fapt explică, de altfel, varietatea enormă a comportamentelor noastre.

în sensul real al termenului de activitate se poate vorbi numai atunci când verigile sale esenţiale - motivul, scopul şi mijlocul - se diferenţiază, se delimitează structural şi se individualizează, devenind fiecare obiect de analiză critică şi de evaluare, sau acest fapt devine posibil numai în cadrul organizării psihice de tip conştient.

Din punct de vedere structural, activitatea se cere a fi analizată sub două aspecte principale: primul, legat de conexiunea şi condiţionarea dintre cele trei verigi funcţionale bazate - motivul, scopul şi mijlocul; cel de-al doilea, legat de modul de articulare şi implicare a diferitelor funcţii, procese şi trăsături psihice particulare orientată a motivului, scopului şi mijlocului. Potrivit acestei scheme, orice formă de activitate izvorăşte şi corespunde unei anumite stări de necesitate - care poate fi internă, proprie individului, sau externă, proprie grupului, comunităţii ori societăţii, căreia le aparţine individul.

Prezenţa ei este obligatorie şi indispensabilă pentru a putea efectiv vorbi de activitate.

• Mijlocul reprezintă tot ceea ce trebuie făcut, întreprins şi tot ceea ce trebuie folosit în calitate de instrument sau unealtă (în sensul larg al termenului) pentru rezolvarea sarcinilor şi realizarea scopurilor. Mijlocul apare ca verigă intermediară între motiv şi scop, şi, structural, cuprinde două categorii de elemente: interne, subiective şi externe, obiective.

Mijloacele se aleg după formularea scopului şi în funcţie de natura activităţii şi de condiţiile de desfăşurare a ei. Ele pot fi divizate în acceptabile sau licite şi inacceptabile sau ilicite.

Pentru a se încadra în limitele moralităţii, realizarea scopurilor propuse trebuie să se bazeze pe mijloacele admise, licite. Dictonul „scopul scuză mijloacele" intră în contradicţie cu etaloanele morale şi nu poate fi luat drept far călăuzitor în activitate.

• Mişcările sunt cele mai simple elemente constitutive ale activităţii, actele de răspuns la influenţele mediului, funcţia fiziologică a organismelor vii.

Mişcările sunt conduse de aparatul locomotor complex, de sistemul nervos superior organizat, de organele de simţ dezvoltate etc.

Prin funcţiile psihofiziologice în teoria activităţii se înţelege asigurarea fiziologică a proceselor psihice. Corespunzător se vorbeşte despre funcţiile sensoră, motoră şi mnezică.

Aşadar, funcţiile psihofiziologice formează fundamentul organic al proceselor activităţii.

• Acţiunile sunt unităţile de bază în analiza activităţii.

Acţiunea este procesul, orientat spre realizarea scopului. Activitatea umană se manifestă în formă de acţiuni sau şiruri de acţiuni. Ele sunt subordonate întotdeauna activităţii şi nu dispun decât de o independenţă relativă în raport cu ea.

în plan psihologic, acţiunile se caracterizează prin necoincidenţa scopului şi motivului, în sensul că dispun de un scop propriu, dar şi de o motivaţie proprie, aceasta fiind „împrumutată" de la activitate.

Caracterizând conceptul de „acţiune" pot fi enunţate 4 momente:

1. Acţiunea include în calitate de component necesar pentru realizarea sa actul de conştiinţă în felul de formulare şi reţinere a scopului.
2. Spre deosebire de behaviorism teoria activităţii cercetează mişcările externe în unitate indisolubilă cu conştiinţa (mişcarea fără scop este mai curând un comportament nevalabil decât esenţa sa adevărată).
3. Prin termenul de acţiune, teoria activităţii confirmă principiul activismului.
4. Conceptul de „acţiune" scoate activitatea umană în lumea obiectuală şi socială.

„Rezultatul reprezentat" (scopul) poate fi oricare: crearea unui produs material, stabilirea

contactului social, obţinerea cunoştinţelor, etc.

Acţiunea este o totalitate de mişcări, orientate asupra obiectului, cu scopul de a-1 însuşi sau modifica.

Acţiunile pot fi:

• externe (realizate cu ajutorul aparatului motor extern);
• interne (mentale);
• obiective;
• voluntare;
• involuntare;
• congenitale (pe bază de reflexe necondiţionate);
• dobândite (pe bază de reflexe condiţionate);
• simple;
• complexe.

Acţiunile externe, obiectuale sunt orientate spre schimbarea stării sau însuşirilor obiectelor lumii exterioare.

Acţiunile mentale sunt acţiunile, realizate în planul interior al conştiinţei. Ele neapărat includ şi componentele motorii.

Acţiunile mentale se divizează în:

a perceptive (formează imaginea integră a perceperii obiectelor şi fenomenelor); a mnemice (asigurarea memorizării, păstrării şi reproducerii informaţiei); a de gândire (asigură rezolvarea de probleme);

a imaginative (datorită lor este posibilă imaginarea în procesul creativ).

• Operaţiile sunt subordonate acţiunilor, reprezentând modul de realizare a acestora.

în efectuarea unei acţiuni pot fi folosite diferite operaţii (apucare, separare, eliminare, etc.). Operaţiile caracterizează partea tehnică de îndeplinire a acţiunii; ceea ce numim „tehnica" iscusinţei, abilităţii, dibăciei, se atribuie aproape exclusiv la nivelul operaţiilor. Caracterul operaţiilor folosite depinde de condiţiile, în care se realizează acţiunea.

Din punct de vedere psihologic, operaţiile nu dispun nici de scop, nici de motivaţie proprie, tocmai datorită subordonării lor acţiunilor. Elementele activităţii nu sunt statice, ci dimpotrivă, au un caracter dinamic, foarte mobil, pot trece unele în altele.

Succesul în activitate depinde de următoarele componente, care ar trebui formate la oameni, ele proiectând reuşita: cunoştinţele, priceperile, deprinderile şi obişnuinţele.

• Cunoştinţele sunt elemente constitutive ale activităţii, întotdeauna orientate asupra unei sau altei activităţi practice şi sunt strâns corelate cu acţiunile. Cunoştinţele nu sunt nerelative. Forma primară a cunoştinţelor omului despre lume o constituie reprezentările senzaţiilor şi percepţiilor. Rezultatul transformării ulterioare a acestor reprezentări în conştiinţă este formarea imaginilor şi noţiunilor. Imaginile şi noţiunile determină organizarea şi conducerea întregii activităţi practice a personalităţii.

Cu toate acestea, activitatea practică în permanenţă necesită cunoştinţe vechi, acumulate anterior şi noi, şi însăşi este un izvor nesecat de cunoştinţe. Includerea permanentă a cunoştinţelor în acţiuni, considerabil măreşte nivelul acţiunilor, contribuie la sporirea eficacităţii lor. Fără cunoştinţe, activitatea conştientizată, cu scop bine determinat a personalităţii, nu este posibilă.

• Priceperile sunt elementele activităţii, ce-i permit omului să realizeze ceva de calitate superioară, de exemplu să efectueze nişte acţiuni, operaţii exact şi corect.

Priceperile pot apărea în două niveluri diferite calitativ ale mijloacelor de acţiune: primul - elementar (mai inferior după nivel) şi al doilea - superior, în comparaţie cu care deprinderea este mai simplă.

• Obişnuinţele sunt componentele total automatizate, instinctiv asemănătoare cu priceperile, realizate la nivelul controlului inconştient. Dacă sub termenul de acţiune înţelegem o parte a activităţii, care are un scop conştientizat bine determinat, atunci obişnuinţa de asemenea o putem numi component automatizat al acţiunii. în acest sens în structura activităţii au loc o serie de transformări.

Baza fiziologică a automatizării componentelor activităţii, prezentate de la început în structura ei în formă de acţiuni şi operaţii şi apoi transformate în obişnuinţe, este, după cum a menţionat N.A. Bernştein, trecerea conducerii activităţii sau părţilor ei componente la nivelul subconştient al reglării şi inducerea lor la automatism.

• Deprinderile sunt un element al activităţii, însuşite în procesul practicii vitale, acţiuni, ce devin necesitate.

Deprinderea diferă de priceperi şi obişnuinţe prin faptul că ea prezintă în sine aşa-numitul element neproductiv al activităţii. _

Principala deosebire a lor de obişnuinţe constă în faptul că dacă cele din urmă se formează pe calea exercitării special organizate, atunci deprinderile se organizează fără eforturi speciale din partea omului. Dacă priceperile şi obişnuinţele sunt destul de plastice (în structura priceperilor compuse), atunci deprinderile sunt părţi neflexibile (adesea iraţionale) ale activităţii, îndeplinite mecanic de om, şi nu are scop conştientizat sau finalizare productivă accentuată.

Spre deosebire de obişnuinţa simplă, deprinderea poate fi într-o măsură oarecare controlată conştient. însă de pricepere ea diferă prin faptul că nu întotdeauna este raţională şi utilă (obişnuinţe negative). Deprinderile ca elemente ale activităţii prezintă în sine părţile mai puţin flexibile ale ei.

Deprinderile pot fi atât negative, cât şi pozitive. Baza fiziologică a deprinderilor, cât şi a obişnuinţelor, sunt stereotipurile dinamice, deci sisteme de legături temporare puternic întărite (consolidate).

Deprinderile se formează prin diverse căi, uneori prin imitare, alteori în rezultatul acţiunilor conştiente, cu scop bine determinat.

Structura activităţii, fiind un sistem foarte complex, include şi asemenea elemente, cum ar fi:

• rezultatele;
• controlul şi autocontrolul;
• aprecierea şi autoaprecierea;
• determinarea liniilor de perspectivă (planurilor de viitor).