Structurarea şi funcţionarea diferitelor elemente ale activităţii fac ca ea să apară în forme diverse, ce pot fi clasificate după mai multe criterii: 1) după natura produsului, activitatea poate fi predominant materială sau predominant spirituală; 2) după procesul psihic implicat în realizarea ei, poate fi: cognitivă, afectivă, volitivă; 3) după locul ocupat în sistemul relaţiilor individului, poate fi: principală (dominantă) şi secundară (subordonată); 4) după evoluţia sa ontogenetică, poate fi clasificată, în : joc, învăţare didactică, muncă productivă, creaţie; 5) după gradul de conştientizare a componentelor, poate fi: în întregime conştientă (cel mai adesea aceasta ia forma voinţei) şi cu componente automatizate (deprinderile).
Toate aceste forme nu sunt „pure", ci doar predominant de un fel sau altul. Activitatea unui tâmplar, care după natura produsului este materială, conţine şi elemente ideale (proiectul, anticiparea mintală a rezultatului ei). La fel, activitatea unui poet, care este spirituală prin natura produsului, face apel la o serie de instrumente materiale (creion, hârtie). De asemenea, jocul conţine şi momente de învăţare (fie ea şi spontană), munca are momente de creaţie, iar creaţia, fără a se identifica totul cu munca, este în mare parte muncă. Diferite forme ale activităţii umane îşi schimbă de-a lungul vieţii individului locul, conţinutul şi ponderea. Fără a se confunda, dar şi fără a se opune total, între diversele forme ale activităţii umane există şi elemente comune (un fel de nucleu stabil) şi elemente proprii, specifice.
Cuprinzând în structura sa procese şi funcţii psihice, activitatea apare drept o expresie a aspiraţiilor, atitudinilor, aptitudinilor, trăsăturilor temperamentale şi caracteriale ale omului, o manifestare a întregii personalităţi umane, factor determinat, dar şi rezultantă a dezvoltării fiinţei umane.
Acum ne vom referi la delimitarea conceptelor, ce lămuresc formele fundamentale ale activităţii umane pe baza evoluţiei ontogenetice a personalităţii.
Jocul este o activitate importantă şi deosebită în viaţa copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară, el fiind un mod specific de reflectare a vieţii umane.
Jocul este prima formă, sub care începe să se manifeste şi să se afirme într-o manieră structurată activismul intrinsec al fiinţei umane.
Trăsăturile definitorii ale jocului sunt:
- caracterul integral intrinsec al motivaţiei, care-1 generează şi-1 susţine (copilul simte în mod acut nevoia de a se juca);
- corespondenţa permanentă a motivului cu scopul;
- absenţa centrării pe obţinerea unui produs concret sau importanţa scăzută, minimă acordată rezultatului de către subiect (copil);
- absenţa legăturii cu problemele asigurării existenţei, jocul neducând la satisfacerea nici a trebuinţei de foame, nici a celei de adăpost sau îmbrăcăminte;
- absenţa coexerciţiilor şi constrângerilor privind angajarea în joc, aceasta fiind complet liberă şi benevolă;
- absenţa relativă a obligaţiilor şi răspunderilor sociale.
Învăţarea. Activitatea este, în ultima instanţă, modalitatea principală de adaptare a omului la mediu. Faza de acomodare a procesului adaptării, care presupune introducerea unor modificări mai mult sau mai puţin radicale în organizarea internă anterioară a personalităţii, se realizează pe baza învăţării. Proprie întregului regn animal, învăţarea devine o formă sistemică şi specifică de activitate la nivelul omului, în cadrul societăţii.
Genetic, creierul uman este dotat cu cea mai înaltă capacitate de condiţionare şi învăţare, aceasta impunându-se ca una dintre aptitudinile generale cele mai importante.
în acest larg, prin învăţare se înţelege trecerea unui sistem instruibil dintr-o stare iniţială, de neinstruire (slabă organizare, absenţa experienţei necesare pentru abordarea eficientă a „situaţiilor problematice", absenţa unor informaţii, a unor operaţii, etc.), într-o stare finală, de instruire (pregătire), care permite realizarea unor obiective specifice de reglare.
în sens restrâns, prin învăţare înţelegem activitatea, pe care individul uman o desfaşoară sistemic, într-un cadru socialmente organizat, în vederea asimilării de informaţii în forma cunoştinţelor, a elaborării unor ansambluri de operaţii şi deprinderi, precum şi a unor capacităţi de înţelegere, interpretare şi explicare a fenomenelor din natură şi societate.
Toate acestea se constituie în ceea ce se numeşte fond sau tezaur de experienţă - de ordin teoretic şi practic - graţie căruia devine posibilă echilibrarea optimă, eficientă cu mulţimea situaţiilor şi solicitărilor externe. Ca urmare, învăţarea poate fi definită şi proces de achiziţie a unor experienţe noi.
Pentru omul contemporan din societăţile civilizate, învăţarea se desfaşoară într-un sistem instituţionalizat - sistemul de învăţământ - şi poartă denumirea de învăţare şcolară sau academică.
Fiind organizată gradual şi diferenţiat pe cicluri şi profiluri, învăţarea joacă rolul principal în formarea şi dezvoltarea personalităţii, mai ales în plan intelectual şi profesional.
Munca este o activitate de bază, cu scop bine determinat a omului, orientată spre schimbarea şi modificarea mediul extern pentru a-şi satisface necesităţile sale materiale şi spirituale.
Activitatea de muncă reprezintă, în plan evolutiv, ontogenetic, forma finală şi superioară de structurare şi desfăşurare a relaţiei dintre om şi natură. Ea se impune ca dominantă la vârsta adultă, devenind cadrul obiectiv principal, în care se probează şi se validează potenţele şi capacităţile reale ale indivizilor, prin raportarea la anumite exigenţe, criterii şi etaloane de performanţă stabilite social.
Astfel, într-o primă definiţie, putem spune că activitatea de muncă este un raport între om şi natură (mediul ambiant), determinat şi subordonat satisfacerii nevoilor biologice şi materiale vitale, de care depinde supravieţuirea şi perpetuarea speciei.
în etapa iniţială a existenţei umane, activitatea de muncă se reducea esenţialmente la a descoperi „bunurile" de consum şi a le utiliza în forma lor naturală. Treptat, pe măsura dezvoltării psihice, omul a început să-şi dea seama de capacităţile sale creatoare, pe baza cărora să treacă de la simpla descoperire a darurilor naturii la producerea activă a celor necesare traiului. Aceasta avea să-şi găsească mai întâi expresia în preocupări pentru crearea şi perfecţionarea uneltelor, iar, apoi, în cristalizarea înţelegerii necesităţilor de organizare a muncii, prin diviziunea şi specializarea sarcinilor şi rolurilor.
Munca şi-a adăugat o dimensiune nouă - cea transformativă. Pe baza ei, omul întreprinde asupra „obiectelor" şi „datum-urilor" din natură anumite transformări, menite a le adapta şi a le face să corespundă mai bine necesităţilor şi dorinţelor sale.
Activitatea de muncă este o formă fundamentală de relaţionare a omului cu mediul ambiant, subordonată rezolvării problemelor existenţiale individuale şi colective şi concretizată în descoperirea în natură a bunurilor biologice necesare, transformarea "obiectelor" naturale în concordanţă cu nevoile şi scopurile urmărite, crearea de noi obiecte şi bunuri, inexistente ca atare în natură.
Din punct de vedere structural, activitatea de muncă dezvăluie două laturi strâns corelate - obiectivă şi subiectivă.
Procesul de creaţie este angrenarea componentelor psihice şi psihofizice ale creativităţii în vederea realizării proiectului mental şi obţinerii produsului nou. El are o organizare complexă şi o desfăşurare fazică, în forma unei succesiuni de etape.
Există câteva verigi sau etape:
- conştientizarea şi formularea problemei (a întrebării, a ipotezei);
- pregătirea;
- elaborarea montajului-creativ, care direcţionează, din interior, căutările, combinaţiile şi transformările;
- gestaţia sau incubaţia (sedimentarea, filtrarea, decantarea datelor şi conexiunilor);
- iluminarea (găsirea în minte a căii de urmat pentru finalizarea proiectului sau a soluţiei la problema formulată);
- finalizarea (prin conectarea aparatului operaţional-executiv, în plan intern sau extern);
- verificarea şi validarea.
Traiectoria procesului de creaţie dobândeşte un caracter individual, raporturile dintre fazele menţionate şi duratele lor variind semnificativ de la un subiect la altul.
Personalitatea creativă exprimă acea organizare psihică internă, care predispune şi favorizează performarea unui act de creaţie, într-un domeniu specific.
Indiferent de domeniul de afirmare, personalitatea creativă se caracterizează prin valori pozitive ale unor factori, precum: flexibilitate, fluiditate, combinativitate, imaginaţie, deschidere şi sensibilitate la nou, nonconformism, independenţă în gândire, spirit critic şi disponibilitate intelectuală constructivă, perspicacitate, inteligenţă.
Climatul creativ rezultă din particularităţile structurării şi funcţionării relaţiilor interpersonale în cadrul grupurilor profesionale şi din modul în care, la nivel social global, se preţuiesc şi se recompensează eforturile creatoare ale indivizilor şi grupurilor.