Orientarea personalităţii este un sistem de imbolduri, care determină selectivitatea relaţiilor şi activitatea omului. Un component al orientării personalităţii este motivaţia.
Nici un act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită direcţionare şi susţinere energetică. Chiar în cazul absenţei unui obiectiv sau scop, un comportament are la bază acţiunea unei cauze. Astfel, trebuie căutat răspunsul la întrebarea de ce?, de ce s-aprodus? Anume motivaţia este cea, care conţine întrebarea de mai sus.
în sensul ei general, noţiunea de motivaţie, introdusă în psihologie la începutul secolului XX, desemnează aspectul uman. Ea este definită ca „o stare de tensiune, care pune organismul în mişcare până când ajunge la reducerea tensiunii şi regăsirea integrităţii sale".
Motivaţia este totalitatea de mobiluri interne ale comportamentului, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte.
Astfel definită, motivaţia stă în spatele tuturor deciziilor, atitudinilor şi acţiunilor umane, fiind de aceea denumită „cauzalitatea internă" a conduitei umane.
în acelaşi timp, motivaţia trebuie considerată şi drept o lege generală de organizare şi funcţionare a întregului sistem psihic uman, ea operând distincţia necesară între plăcut şi neplăcut, între util şi inutil, între bun şi rău.
Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrică a întregii sale dezvoltări psihice şi umane.
Motivaţia sensibilizează diferit persoana la influenţele externe, făcând-o mai mult sau mai puţin permeabilă la ea.
Motivaţia superioară specifică omului apare în condiţiile activităţii voluntare. Această formă a motivaţiei apare abia la vârsta preşcolară. Astfel motivaţia caracteristică omului presupune existenţa unei reflectări, care îndeplineşte un rol determinat în dirijarea acţiunilor, orientate spre satisfacerea trebuinţelor.
Este deosebit de important să se examineze factorii, ce declanşează activitatea subiectului, ce o orientează spre anumite scopuri, care permit prelungirea ei dacă scopurile nu sunt imediat atinse, ori care o opresc la un moment dat. Studiul motivaţiei înseamnă tocmai analiza acestor factori şi a mecanismelor, ce le explică efectele.
Comportamentul uman trebuie considerat o activitate dirijată şi nu o reacţie oarecare, scopul fiind cel, care, în mare parte, reglează această dirijare. Acceptând acest punct de vedere, motivaţia trebuie înţeleasă drept o structură cognitiv-dinamică, care dirijează acţiunea spre scopuri concrete, aspectul dinamic al intrării în relaţie a subiectului cu lumea, orientarea activă şi preferenţială a acestuia spre o categorie de situaţii şi obiecte.
Printre funcţiile motivaţiei enumerăm:
- Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic.
în această fază starea de necesitate apare, dar nu declanşează încă acţiunea. De obicei, această funcţie este specifică trebuinţelor, ce posedă o dinamică deosebită: debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie crescândă, ajungând chiar la stări de mare încordare internă, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor.
- Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective.
Acesta este motivul, definit de psihologul francez H. Pieron drept „mobilul, ce alege dintre deprinderile existente pe cea, care va fi actualizată". A identifica un motiv înseamnă a răspunde la întrebarea: de ce? Această funcţie constă în centrarea comportamentului şi activităţii pe un obiect anume - satisfacerea stării de necesitate individualizate de către motiv.
în virtutea acestei funcţii, derularea proceselor mentale interne este subordonată găsirii mijloacelor adecvate pentru atingerea scopului.
- Funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă în egală măsură de energizare- direcţionare.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.