Psihologie

Prin termenul de motivaţie definim o componentă structural-funcţională specifică a sistemului psihic uman, ce reflectă o stare de necesitate în sens larg.

în filogeneză şi ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizări ale organismului pentru deferite obiecte.

Astfel se dezvoltă necesitatea de substanţe nutritive, de îmbrăcăminte, de oxigen, de anumite condiţii de temperatură, de semnale informaţionale, de mişcare, acţiune, relaxare, de comunicare cu alţii, de realizare de sine şi altele. Toate acestea nu sunt altceva decât trebuinţe, condiţii ale vieţii.

Deci, primul element din structura motivaţiei sunt trebuinţele. Alături de trebuinţe se dezvoltă şi motivele, interesele, impulsurile, valenţele, tendinţele, dorinţele, scopurile, idealurile şi convingerile omului.

Aceste stări se cer a fi satisfăcute şi ele îl determină pe om şi îl „împing" pentru a şi le satisface şi satisfăcute ele formează sfera motivaţională a acestuia.

Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele ei motrice cele mai puternice, reflectând cel mai pregnant echilibru biopsihosocial al omului în condiţiile solicitărilor mediului extern. Ele semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma unor stări şi imbolduri specifice.

Trebuinţele trezesc la om activismul, sunt sursa principală a acţiunii. Ea se naşte în urma apariţiei unui dezechilibru în funcţionarea organismului.

Trebuinţele influenţează emoţiile, gândirea şi voinţa omului. Aceasta este din cauza legăturii cu satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor. Influenţează emoţiile pentru că omul încearcă diferite emoţii de încordare sau linişte, satisfacţie sau nemulţumire. Gândirea o influenţează prin faptul că omul pentru a-şi satisface trebuinţele trebuie să găsească anumite mijloace. Gândirea este una din laturile activităţii psihice, ce asigură descoperirea mijloacelor pentru satisfacerea trebuinţelor.

în legătură cu voinţa, un filosof scria că „trebuinţele trec prin capul omului", deci sunt conştientizate şi se manifestă sub formă de voinţă. Datorită voinţei, omul învinge greutăţile, rezolvă problemele, care sunt corelate cu satisfacerea trebuinţelor.

Dacă omul este însetat sau înfometat, el nu se poate gândi la nimic altceva decât la căutarea mijloacelor de a-şi potoli foamea sau setea. După cum vedem trebuinţele au tendinţa de a regla orientarea activităţii psihice a individului.

Trebuinţele omului sunt foarte variate. în funcţie de geneza şi conţinutul lor, pot fi clasificate în:

1. Trebuinţe primare (înnăscute, cu rol de asigurare a integrităţii fizice a organismului).
2. Trebuinţe secundare (formate în decursul vieţii şi cu rol de asigurare a integrităţii psihice şi sociale a individului).

în categoria trebuinţelor primare se încadrează:

• Trebuinţele biologice (sau organice) - de foame, sete, sexuale.
• Trebuinţele fiziologice (sau funcţionale) - de mişcare, relaxare-descărcare.

Ele sunt comune pentru om şi animal, însă la om sunt modelate şi instrumentate sociocultural.

Cea de a doua categorie de clasificare se bazează pe principiul orientării personalităţii spre un anumit obiect:

1. trebuinţele materiale - stau la baza activităţii vitale ale omului, cum ar fi trebuinţa de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, confort, de unelte şi instrumente. Ele s-au format în procesul dezvoltării filogenetice, social-istorice a omului şi constituie o însuşire generală a speciei umane;
2. trebuinţele spirituale - sunt trebuinţe specific umane. La ele se referă trebuinţele cognitive şi de delectare estetică, cum ar fi trebuinţa de cunoaştere, estetice, etice, de realizare a propriei personalităţi.

Pe baza trebuinţei cognitive se formează trebuinţa independentă de creaţie ştiinţifică. în acest caz cunoaşterea devine nu scopul, ci mijlocul de satisfacere a trebuinţelor de creaţie. Datorită trebuinţei de delectare estetică omul caută şi se străduie să-şi facă traiul, odihna, într-un cuvânt să-şi facă viaţa frumoasă.

1. trebuinţele sociale - includ trebuinţele de a atinge o anumită condiţie de dezvoltare, de a căpăta o apreciere socială, trebuinţa de a fi prieten cu cineva, de a iubi, de a participa la activităţi în comun, trebuinţa de comunicare, anturaj, de cooperare şi integrare socială etc.

O trebuinţă a omului este trebuinţa de a munci, iar dacă omul este lipsit de posibilitatea de a munci, el va avea o stare de încordare şi insatisfacţie. La omul multilateral dezvoltat se manifestă toate trebuinţele umane.

Maslow H., psiholog american, este unul dintre cei, care s-a ocupat cu studiul trebuinţelor. El stabileşte cinci categorii de trebuinţe, pe care le organizează şi le structurează într-o „piramidă a trebuinţelor".

Maslow face câteva precizări în baza acestei piramide:

• trebuinţa este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută (ceea ce înseamnă că trebuinţa, care motivează comportamentul, este cea nesatisfăcută);
• trebuinţa nu apare ca motivaţie, decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută (ceea ce sugerează existenţa unei ordini, a unei succesiuni în satisfacerea lor);
• apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia anterioare nu se realizează brusc, ci treptat;
• cu cât o trebuinţă se află spre vârful piramidei, cu atât ea este mai specific umană (acestea sunt mai puţin urgente din punct de vedere fericire, creşte eficienţa biologică a organismului).

Pe baza acestei piramide putem explica înlănţuirea trebuinţelor, trecerea de la unele la altele, înlocuirea unora cu altele, reuşind să înţelegem mai bine însăşi conduita individului.

Satisfacerea firească a trebuinţelor se asociază cu reducerea tensiunilor; nesatisfacerea lor conduce fie la dilatarea şi exacerbarea acestora, fie la stingerea lor prin saturaţie şi reacţie de apărare, însoţită de perturbări caracteriale; nesatisfacerea lor o perioadă mai îndelungată de timp pune în pericol existenţa fizică şi psihică a individului.

1. Maslow a elaborat clasificarea sa, pornind de la aprecierea locului şi importanţa conţinutului motivului în structura personalităţii.

Acum vom descrie „piramida", care cuprinde 5 niveluri motivaţionale:

1. Trebuinţe biologice (fiziologice) - necesitatea de hrană, de odihnă, de sexualitate, de păstrare a sănătăţii, de oxigen, anumite condiţii de temperatură.
2. Trebuinţe de securitate - necesitatea de siguranţă existenţială, de securitate emoţională, profesională, socială, relaţională.
3. Trebuinţe de afeliere - necesitatea de stimă şi respect din partea celor din jur.
4. Trebuinţe de status (sociale) - necesitatea de apartenenţă şi adeziune, de identificare afectivă cu un grup sau categorie socială, de a fi membru al unei familii şi de a avea o familie, de a fi în consonanţă cognitivă şi afectivă cu membrii grupului.
5. Trebuinţe de autorealizare - necesitatea de a-ţi atinge propriul tău potenţial creativ, de a obţine performanţe înalte, de a contribui în mod propriu şi original la atingerea unor obiective profesionale sau sociale.

Următorul element din structura motivaţiei este motivul. Motivul exprimă forma concretă actuală, în care se activează şi se manifestă starea de necesitate.

Când individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se orientează spre înlăturarea lui, trebuinţa s-a transformat deja în motiv. Nu toate motivele sunt însă conştiente. Există unele motive inconştiente a căror substrat nu este clar delimitat, dar care îndeplinesc un rol important în activitate.

Spre deosebire de trebuinţă, care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune, motivul asigură efectuarea comportamentelor corespunzătoare de satisfacere.

Aşadar, motivul poate fi definit mobilul, ce declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea.

De aici decurg şi cele 2 segmente ale motivului: unul energizant şi dinamogen, altul orientativ şi direcţional. între aceste două segmente există o interacţiune şi o interdependenţă reciprocă.

Motivele sunt extrem de variate:

• individuale şi sociale;
• inferioare şi superioare;
• minore şi majore;
• egoiste şi altruiste.

Ele nu acţionează independent unele de altele, ci interdependent formând, în structura personalităţii, configuraţii sau constelaţii de motive.

Motivul este factor declanşator al acţiunii, în cadrul căruia este cuprinsă o cerinţă faţă de mediu, o preferinţă.

Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de activitate.

Dacă un individ începe multe activităţi şi nu finalizează corespunzător nici una dintre ele, înseamnă că el nu şi-a format încă interesele. Ele sunt tendinţe, preferinţe spirituale, atracţii irezistibile ale individului centrate pe un obiect fizic, o persoană sau o activitate, fără a viza materiale utile sau avantaje.

Tendinţa este expresia orientării. Impulsul orientat spre un anumit obiect, determinat în funcţie de anumite trebuinţe şi valenţe, devine tendinţă.

Tendinţa are un aspect funcţional, care constă într-o stare de tensiune. Acest fenomen motivaţional este determinat din interior prin trebuinţe şi impulsuri şi din exterior prin intensitatea şi calitatea valenţelor.

Interesele sunt formaţiuni motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele, deoarece implică organizare, constanţă şi eficienţă.

în structura lor psihică intră elemente cognitive, afective şi volitive. Orientarea spre o activitate presupune prezenţa unor cunoştinţe, intrarea în funcţiune a activismului mintal, trăirea ei ca o stare agreabilă, care produce plăcere, dar care, totodată, împinge spre acţiune, spre control, spre punerea în disponibilitate a unor calităţi ale voinţei (hotărârea, perseverenţa etc.).

Există interese generale şi personale, pozitive şi negative, profesionale şi extraprofesionale (de timp liber).

Cea mai răspândită clasificare a intereselor este cea în funcţie de domeniul de activitate în care se manifestă (interese tehnice, interese ştiinţifice, interese sportive, interese literar-artistice). Foarte importante sunt interesele creative, caracterizate prin căutarea unor noi soluţii, a unor procedee inventive, a unor proiecte originale.

Un alt fenomen motivaţional este impulsul. Impulsul constă chiar în apariţia unei excitabilităţi accentuate al unor centre nervoase. Impulsurile sunt tendinţele, care constau într-o pornire spre mişcare, acţiune.

Datorită impulsului apar trebuinţele. Dacă termenul de trebuinţă indică aspectul de conţinut, apoi termenul de impuls desemnează aspectul procesual al trebuinţei. Aceşti doi termeni nu pot fi separaţi. Impulsul se naşte odată cu trebuinţa. _

Intenţia este următorul component al motivaţiei. Ea poate fi concepută ca punerea în mişcare cu ajutorul sistemului verbal, a unei structuri de acţiune, care este formată de asemenea cu ajutorul sistemului verbal în conformitate cu cerinţele faţă de sarcină, de satisfacerea trebuinţelor, de realizarea scopului propus.

Intenţia este un fenomen foarte important. Dacă scopul propus nu a fost atins, intenţia nu s­a realizat, dar tensiunea psihică nu scade, ci se menţine sub formă de impuls pentru continuarea preocupării de problemă. Intenţia este o tendinţă conştientizată.

Alt fenomen motivaţional este valenţa. Spre deosebire de celelalte fenomene motivaţionale, valenţa nu reprezintă o anumită funcţie interioară a organismului, ci o calitate a obiectelor, prin care se satisfac trebuinţele.

Trebuinţele pot fi satisfăcute în mai multe feluri. De exemplu, trebuinţa de hrană poate fi satisfăcută cu mai multe feluri de alimente, setea cu mai multe feluri de băuturi.

Valenţele reprezintă conţinutul trebuinţelor, iar ultimul poate fi modificat şi îmbogăţit în cursul experienţei individuale.

Valenţa poate fi pozitivă, dar şi negativă. Drept exemplu ar putea servi: pedeapsa, mustrarea, frustrarea, privarea de informaţii. Deci aceste fenomene au o valenţă negativă.

O valenţă negativă de asemenea are şi eşec. După cum e şi firesc omul tinde spre obiective cu valenţă pozitivă.

Dorinţa este o trebuinţă conştientizată. în timp ce trebuinţele sunt limitate, dorinţele sunt evident mai numeroase, pentru că fiecare trebuinţă poate fi satisfăcută de o gamă mai mare de obiecte, situaţii. Iar dorinţa marchează trecerea de la motive spre scopuri sau proiecte.

Scopul este o imagine mintală a rezultatului, a efectului dorit, un gând prezent a ceea ce urmează să fie realizat în viitor.

Aspiraţia reprezintă năzuinţa spre scopuri, ce depăşeşte condiţiile, la care a ajuns subiectul. Spectrul de aspiraţii ca şi modurile de satisfacere a dorinţelor şi aspiraţiilor sunt prefigurate social.

Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic trăite afectiv, care „împinge", impulsionează spre acţiune.

Nu orice idee este o convingere, ci doar cea, care reprezintă pentru individ o valoare, o certitudine subiectivă, care îl ajută să stabilească ceea ce este valabil, optim, necesar, să distingă între bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună. Aşadar, sunt convingeri numai ideile- valoare, care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului, cu aspiraţiile şi năzuinţele lui, cu trăsăturile lui de personalitate.

Ele îşi au rădăcinile în afectivitatea persoanei, în emoţiile, sentimentele şi pasiunile ei. Mai mult decât atât, ele se impun în comportament, îl orientează permanent, de aceea sunt nu doar constant provocate, ci şi virulent apărate, mai ales când sunt contrazise şi atacate. în aceste împrejurări ele devin adevărate idei-forţă.

Convingerile intră în funcţiune în împrejurările de alegere sau conflict valoric.

Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei, care îi ghidează întreagă existenţă.

Idealurile reflectă o stare sau o situaţie proiectată în viitor, spre care tinde subiectul în mişcarea ascendentă de devenire şi de autodesăvârşire. Ele reflectă şi transfigurează atât experienţa proprie, cât şi experienţa semenilor, devenind, în cele din urmă, anticipări, generalizări şi optimizări ale proiectului existenţial.

Idealul nu reprezintă o simplă formulă cognitivă de viaţă, preluată necritic din afară, prin imitaţie, ci este plămădit de individ în funcţie de particularităţile lui proprii. Numai în felul acesta el se integrează valorilor personalităţii, iar cu timpul devine o valoare personală, reuşind să motiveze comportamentul.

Cercetările româneşti de psihologie au demonstrat că în structura psihologică a idealului se includ trei elemente fundamentale:

• sensul şi semnificaţia vieţii (direcţia, spre care se orientează o persoană, definită în funcţie de modul de existenţă socială, cultură spirituală, valoare morală);
• scopul vieţii (ca obiect al vieţii, ca valoare personală supremă, ce prefigurează destine, componentă intelectual-voluntară, dar şi axiologică a idealului);
• modelul de viaţă (ghidul propus a fi urmat şi atins, un fel de Eu ideal, care călăuzeşte viaţa).

Idealul (moral, fiziologic, estetic, politic, existenţial etc.), ca ceva ce nu există, dar ar putea fi, ca motiv central al existenţei, ca opţiune valorică şi programativă de viaţă, ca „stea călăuzitoare" reprezintă o adevărată forţă spirituală, decisivă pentru individ.

Concepţia despre lume şi viaţă constituie o formaţiune motivaţională cognitiv-valorică de maximă generalitate, ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natură, societate. Ideile şi teoriile din cadrul ei nu au doar o valoare de fapte de cunoaştere, ci de convingeri. Formată sub incidenţa condiţiilor de viaţă, dar şi a culturii şi educaţiei, fiind rezultanta experienţelor personale trăite pe drumul sinuos al vieţii, ea reuneşte cognitivul cu valoricul şi se împlineşte în acţiune.

între convingeri, idealuri şi concepţia despre lume şi viaţă există o foarte strânsă interdependenţă, împreună constituind un complex motivaţional de prim ordin al personalităţii.