Există mai multe forme ale motivaţiei, ce se clasifică, de obicei, două câte două perechi opuse, contrare.
- Motivaţia pozitivă şi negativă
Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările, cum ar fi lauda, încurajarea şi se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane, cum ar fi apropierea activităţilor, angajarea în ele, preferarea persoanelor etc.
Pozitive vor fi apreciate acele motive, a căror satisfacere, nu intră în conflict cu exigenţele şi etaloanele morale, care funcţionează la nivel social sau care, prin natura lor, generează comportamente şi activităţi orientate spre atingerea unor scopuri sociale.
Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimulări, cum sunt ameninţarea, blamarea, pedepsirea şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz.
Motivele negative se caracterizează prin faptul că satisfacerea lor, pe lângă un efect adaptativ de moment, asociat cu reducerea tensiunii iniţiale şi obţinerea unei doze de plăcere şi satisfacţii de moment, generează efecte perturbatoare, secundare, care, cumulându-se în timp, conduc la serioase dezechilibre şi disfuncţii în planul intern al sistemului personalităţii sau în planul relaţionării individului cu mediul social.
în cea mai mare parte, aceste motive se leagă şi se adresează primordial sferei biologicului şi fiziologicului. Din categoria lor fac parte, trebuinţa pentru alcool, pentru fumat, pentru droguri, pentru mâncăruri excesiv de condimentate sau excesiv de grase, trebuinţa de acumulare excesivă a bunurilor materiale, trebuinţa de aventură.
- Motivaţia cognitivă şi afectivă
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică pentru curiozitatea pentru nou, complex, pentru schimbare. Se numeşte cognitivă, deoarece acţionează dinlăutrul proceselor cognitive (percepţiei, gândirii, memoriei, imaginaţiei), stimulând activitatea intelectuală.
Astfel de explorare se trece la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes ştiinţific, pentru ca în final să se ajungă la înclinaţia creativă. Ea îşi găseşte satisfacţia în nevoia de a înţelege, explica, rezolva cu un scop în sine.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a simţi bine în compania altora. Când copiii învaţă pentru a-şi satisface părinţii sau pentru a nu pierde aprobarea, dragostea lor, spunem că sunt animaţi de o motivaţie afectivă.
- Motivaţia intrinsecă şi extrinsecă
Deşi activităţile noastre sunt motivate, nu în toate activităţile motivele ocupă aceeaşi poziţie. Dacă sursa generatoare este solidară cu activitatea desfăşurată de subiect, atunci vorbim de existenţa unei motivaţii directe sau intrinseci. Specificul acestei forme de motivaţie constă în satisfacerea ei prin însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate ei.
Dacă sursa generatoare a motivaţiei sugerată acestuia sau chiar impusă de o altă persoană nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate, atunci avem de a face cu o motivaţie indirectă sau extrinsecă.
Din punctul de vedere al eficienţei - nivelul de performanţă şi consumul de efort (energie) şi timp - activitatea intrinsec motivată este superioară celei extrinsec motivate.
Astfel, pe când activitatea intrinsec motivată, având sursa de satisfacţie în ea însăşi, se efectuează cu plăcere şi cu un efort de mobilizare relativ redus, cea extrinsec motivată se efectuează sub semnul unei solicitări şi condiţionări externe, fară o plăcere interioară şi cu un efort intens de mobilizare voluntară.
De acest lucru ne dăm seama dacă punem alături două situaţii legate, de pildă, de activitatea de învăţare: prima, în care studentul învaţă dintr-o atracţie interioară, încercând satisfacţie în cursul desfăşurării activităţii propriu-zise, întărirea venind din conştientizarea lărgirii şi îmbogăţirii orizontului de cunoaştere; cea de-a doua, în care studentul învaţă, fie pentru a fi lăudat şi a primi o recompensă, dar fără a avea imboldul interior către aceasta, fie că optează pentru o profesie datorită salariului mare, fie de frica şi controlul din partea părinţilor.
în raport cu mai multe tipuri de sarcini şi solicitări, activitatea începe pe suportul unei motivaţii extrinseci şi, apoi, treptat, se poate transforma în activitate intrinsec motivată.
Şi, sub acest aspect, ne putem referi tot la activitatea de învăţare. Un student, care, iniţial, nu are nici o atracţie pentru învăţătură, pe măsură, ce asimilează cunoştinţe şi pe baza lor dobândeşte capacităţi şi competenţe, pe care înainte nu le-ar fi putut bănui, va trece de la suportul motivaţiei extrinseci la cel al motivaţiei intrinseci - satisfacţia rezultând din însăşi activitatea de învăţare.
O specie particulară a motivaţiei intrinseci este motivaţia cognitivă sau epistenică. Forma ei iniţială este curiozitatea, privită ca o trebuinţă de a obţine informaţie fară a avea nevoie de adaptare imediată.
Cum pot fi apreciate aceste forme ale motivaţiei din perspectiva productivităţii lor? Fără îndoială că ele sunt inegal productive. Motivaţia pozitivă, intrinsecă şi cea cognitivă sunt mult mai productive decât motivaţia negativă, extrinsecă, afectivă.
Productivitatea mai mare sau mai mică a formelor motivaţiei depinde de particularităţile concrete ale situaţiei, dar şi de factorii, cum ar fi: vârsta subiecţilor, temperamentul sau caracterul lor.
în explicarea motivaţiei poate fi folosit şi principiul homeostaziei. Prin homeostazie se înţelege tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediului intern, restabilindu-le nivelul, când acesta este perturbat de o influenţă externă.
Despre homeostazie s-a vorbit şi cu privire la relaţia dintre individ şi mediul social. Omul transformă mediul şi, totodată, se transformă pe sine. Deci, pe lângă motivaţia homeostatică apare şi motivaţia de dezvoltare, autorealizare, autodepăşire.