Pin It

Individul acţionează, de regulă, sub influenţa unei constelaţii: comportamentul este plurimotivat. Motivaţia conduce la obţinerea unor performanţe înalte.

Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Din perspectiva diverselor forme ale activităţii umane (joc, învăţare, muncă, creaţie) ceea ce interesează este valoarea motivaţiei şi eficienţa ei propulsivă. în acest context, problema relaţiei dintre motivaţie şi performanţă are nu doar o importanţă teoretică, ci şi una practică.

Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea activităţii (sarcinii), pe care subiectul o are de îndeplinit.

Cercetările psihologice au demonstrat că în sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu componente automatizate, cu puţine alternative de soluţionare) pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei.

în sarcinile complexe însă (creative, bogate în conţinut şi în alternative de rezolvare) creşterea intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creşterea performanţei, după care aceasta din urmă scade.

Eficienţa activităţii depinde însă nu numai de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi complexitatea sarcinii (care poate fi o sarcină de învăţare, de muncă sau de creaţie), ci şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii, cu care se confruntă individul.

Cu cât între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradului de dificultate al sarcinii există o mai mare corespondenţă şi adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată.

în acest context, în psihologie a apărut ideea de optimum motivaţional, deci a unei intensităţi optime a motivaţiei, care să permită obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate.

De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:

  1. când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect;
  2. uneori dificultatea sarcinii este percepută incorect de către subiect.

Ca urmare, subiectul nu va fi capabil să-şi mobilizeze energiile şi eforturile corespunzătoare îndeplinirii sarcinii.

într-un caz el va fi submotivat, va activa în condiţiile unui deficit energetic, ceea ce va conduce în final la nerealizarea sarcinii.

în cel de-al doilea caz, subiectul va fi supramotivat, va activa în condiţiile unui surplus de energie, care l-ar putea dezorganiza, stresa, i-ar putea cheltui resursele energetice chiar înainte de a se confrunta cu sarcina.

Pentru a obţine un optimum motivaţional este necesară o uşoară dezechilibrare între intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii.

în cadrul activităţii trebuie să ne mulţumim nu cu orice fel de performanţă, ci cu performanţe cât mai bune, cât mai înalte, care să însemne nu doar o simplă realizare a personalităţii, ci o autodepăşire a posibilităţilor ei.

Stimulul motivaţional, care impulsionează spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri evidente, poartă denumirea de nivel „de aspiraţie". Acesta trebuie raportat la posibilităţile şi aptitudinile subiectului (un 7 va fi un nivel de aspiraţie crescut pentru un student slab, acceptabil, pentru unul mediocru, dar o decepţie, pentru unul bun). Este bine ca nivelul de aspiraţie - pentru a avea un efect pozitiv - să fie cu puţin peste posibilităţile de moment.