Psihologie

Complexitatea şi diversitatea formelor, în care se manifestă şi se structurează în plan intern sfera vieţii afective a omului, fac necesară o operaţie de evaluare şi clasificare.

Stările afective se pot diviza în două mari grupe:

1. Stările afective statice, exprimând raportul dintre noi şi lume, au un slab efect dinamogen, nu sunt motive de activitate îndelungată, deşi pot provoca puternice reacţii momentane.

Ele se divid în:

1. X) stări afective elementare, care cuprind atât durerea şi plăcerea senzorială, cât şi agreabilul şi dezagreabilul;
   • dispoziţiile;
   • emoţiile.
2. Stările afective dinamice, constituind cele mai puternice şi durabile motive ale comportamentului uman. E vorba de sentimente şi pasiuni.
3. Stările afective elementare:

• Durerea senzorială este un fenomen uşor de înţeles: în majoritatea cazurilor e vorba de excitarea intensă a unor terminaţii nervoase. Von Frey a identificat (încă din a. 1894) puncte specifice de durere, declanşată de excitaţii mecanice sau termice ale pielii, în care s-au identificat numeroase terminaţii nervoase. Specificul acestora rezultă din faptul că substanţele anestezice pot suprima durerea, rămânând senzaţiile de contact. în ambele boli pot dispărea senzaţiile dureroase, rămânând cele de contact sau invers. Nu se cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind în funcţie de excitaţia terminaţiilor nervoase existente pretutindeni în organism. Excitanţii, care provoacă durerea, sunt de natură diferită, fizică sau chimică, în relaţie cu unele tulburări circulatorii, inflamatorii ş.a.
• Plăcerea senzorială. Plăcerea senzorială tactilă e pusă în relaţie cu instinctul sexual.
• Agreabilul şi dezagreabilul sunt reacţii afective globale de slabă intensitate, impresii produse de orice percepţie.

Vorbim de plăcut sau dezagreabil numai în cazurile, în care trăirea este de slabă intensitate. Când se produc stări mai complexe şi mai intense, atunci le denumim emoţii.

Agreabilul atrage după sine mişcări de apropiere, o creştere a energiei, a activităţii mintale, pe când dezagreabilul e însoţit de tendinţa îndepărtării de sursă şi diminuare a energiei, a activităţii.

Stările afective elementare au şi un important determinant de ordin calitativ. Sunt mirosuri dezagreabile (cum e cel de putrefacţie), oricât de vagi ar fi. Şi invers, chiar de intrăm într-un depozit de portocale, unde parfumul lor e foarte intens, senzaţia rămâne plăcută.

Preferinţele umane, ce îi place şi ce-i displace omului depind, în mare măsură, de experienţa socială. Fumatul ajunge să fie o plăcere deosebită pentru fumătorii pasionaţi, deşi el este dăunător sănătăţii. Viaţa socială imprimă individului trebuinţe şi tendinţe variate, chiar în ce priveşte funcţiile fundamentale, cum este alimentaţia. Alimente agreate de europeni sunt considerate necomestibile de către unele popoare din Asia şi invers. Agreabilul e legat de concordanţe cu cerinţele persoanei, iar neplăcutul de contradicţia cu aceasta.

2. Dispoziţiile. Stările afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul sunt trăiri afective de slabă intensitate şi scurtă durată (cu excepţia durerii senzoriale, care se poate prelungi multă vreme, dar atunci se transformă în emoţie).

Dispoziţiile au şi ele o slabă intensitate, dar durează multă vreme, zile, poate chiar şi săptămâni, influenţându-ne trăirile afective, care apar în acest răstimp: când cineva e prost dispus, vede numai aspectele neplăcute ale existenţei, trăieşte emoţii negative, n-are chef de lucru. Invers, buna dispoziţie ne face să vedem totul în culori luminoase, să avem chef de glume şi să muncim cu spor.

Aceste stări de spirit, pe care le-am numit dispoziţii, au o dublă condiţionare. Cauzele de ordin intern sunt: oboseala, proasta funcţionare a unor organe interne, o boală incipientă ori, dimpotrivă, o sănătate înfloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt constituite de existenţa unor conflicte în familie sau la locul de muncă, stări de frustrare, apariţia unor pericole. Ele pot favoriza şi buna dispoziţie: aprecierile pozitive ale unor persoane importante pentru noi, perspective atrăgătoare etc.

Dispoziţiile nu constau numai în a fi bine dispus ori rău dispus, există şi stări îndelungate de nelinişte, anxietate. Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enervează.

3. Emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor noastre cu un obiect ori o situaţie, deci au un caracter situaţional. Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală sau imaginară (gândul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul, care are banii furaţi în geamantan). Intensitatea lor e foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism. în acest caz, vorbim de emoţie-şoc (căreia mulţi psihologi îi spun afect).

Există patru emoţii-şoc, tipice: frica (frustrarea), furia, tristeţea în forma sa acută (disperarea) şi bucuria explosivă. Dar acestea pot apărea, în condiţii obişnuite, cu o intensitate mijlocie: cineva se teme să intre la dentist; altcineva se enervează că prietenul său întârzie la întâlnire; un tânăr se întristează, fiindcă logodnica i s-a îmbolnăvit de gripă etc. Dar indignarea, simpatia, speranţa, antipatia, mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea etc. Există şi emoţii în relaţie cu munca intelectuală: mirarea, nesiguranţa, certitudinea, îndoiala, ...etc.

Emoţiile sunt frecvent identificate cu sentimente, cum ar fi dragostea şi ura (dar sunt multe tipuri de dragoste: de tată, soţie, prieten, dragoste de muncă, de patrie etc.: după cum există şi variate obiecte ale urii: faţă de un rival, duşman, hoţ, de o sectă, o ideologie ş.a.). într-adevăr, întorcându-ne la marii filosofi, care au analizat afectivitatea, constatăm o asemenea lipsă de diferenţiere.

Astfel, Rene Descartes în lucrarea sa „Les passions de Târne" (Pasiunile sufletului) descrie 40 de „pasiuni", printre care figurează, pe lângă emoţii, sentimente, dorinţe şi chiar trăsături de caracter. Dar marele filosof francez consideră că toate îşi au originea în numai şase pasiuni primitive: mirarea, iubirea, ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea. Toate celelalte n-ar fi decât varietăţi ale acestora sau rezultatul unor combinări ale lor. Cum se vede, trei din pasiunile fundamentale sunt emoţii, două - sentimente, iar una, dorinţa, constituie o denumire generică, în care pot figura nenumărate aspiraţii.

Dorinţa este o stare afectivă elementară, o trebuinţă conştientă de obiectul ei, care poate fi de scurtă durată. Dar ea e folosită adesea în locul termenului de aspiraţie, dorinţa durabilă de a realiza un anume progres, ceea ce presupune existenţa unui sentiment, acesta fiind o structură bine cristalizată, tainică.

Nu au fost deosebite net (şi nici azi nu sunt) pentru motivul că ele - dorinţa, aspiraţia, emoţia, sentimentul - toate sunt trăiri afective foarte strâns legate, interdependente şi pot avea acelaşi obiect, pot exprima calitatea aceleeaşi relaţii dintre obiect şi subiect.

Sentimentele se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin amploarea, prin existenţa lor. Ele sunt transsituaţionale, persistând în variate împrejurări şi chiar în absenţa obiectului principal.

• Emoţiile-şoc sunt o categorie aparte de stări afective datorită intensităţii lor deosebite şi a exteriorizării lor puternice prin diferite expresii emoţionale, modificări fiziologice şi reacţii slab controlate.
• Furia este declanşată când cineva ne ofensează în chip jignitor, de multă vreme, ori ne-a cauzat un rău notabil şi apoi se amuză, intervenind momentul „paharului plin". Accesul de furie se manifestă prin înroşirea feţei, vinele feţei şi gâtului se îngroaşă, ochii ies din orbite şi se injectează, pulsul se accelerează, persoana gâfîie, începe să urle, se agită, gesticulează, uneori aruncă diferite obiecte din cale. Cazurile de „mânie palidă" se manifestă oarecum opus.
• Frica, teroarea sunt provocate de apariţia bruscă a unui mare pericol, cum ar fi un cutremur, când totul se clatină, se prăbuşeşte, sau apariţia unui urs agresiv în pădure. Tabloul expresiilor e relativ opus furiei: totdeauna apare o paloare cadaverică, ochii larg deschişi cu pupilele lărgite, fixând dezastrul sau pericolul iminent, părul se face măciucă, pe faţă apar broboane de transpiraţie, se declanşează un tremur, muşchii devin rigizi ori se contractă convulsiv, se fac gesturi de îndepărtare, izbucneşte un strigăt ascuţit de teroare. Persoana fie înlemneşte, fie porneşte într-o fugă disperată. Sunt cazuri când frica provoacă un stop cardiac fatal.
• Disperarea poate fi cauzată de moartea neaşteptată a unei persoane dragi sau incendierea locuinţei. Şi aici intervine paloarea feţei: sprâncenele devin oblice, faţa se alungeşte, colţurile gurii se lasă în jos, apar cute pe frunte, privirea devine ştearsă, inexpresivă, inima şi respiraţia îşi încetinesc ritmul, persoana suspină, uneori plânge cu hohote, i se înmoaie picioarele, apar tremurături şi senzaţia de frig.
• Bucuria explosivă survine când aflăm, pe neaşteptate, despre un eveniment fericit, mult dorit: candidatul, care se crede respins la un examen foarte important, află că totuşi a reuşit. Bucuria implică manifestări dinamice: unii sar în sus, dansează, bat din palme, râd din toată inima, bătăile inimii se accelerează, statura se îndreaptă, faţa se îmbujorează, ochii sticlesc, trăsăturile feţei capătă o alură ascendentă.

Există situaţii, când persoana reacţionează invers, paradoxal. Datorită epuizării, cineva, aflând o veste minunată, începe să plângă. Deşi, fiecare dintre emoţiile-şoc prezintă un tablou destul de specific, există şi excepţii: se poate păli şi de frică, şi de mânie, se plânge la tristeţe, dar şi la bucurie, se tremură de frică, dar şi într-un acces de disperare. în toate cazurile emoţiile-şoc sunt însoţite de puternice modificări fiziologice şi expresive.

Acum ne vom referi mai detaliat la stările afective dinamice, cum sunt sentimentele şi pasiunile.

Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care orientează, organizează, declanşează şi reglează conduita. La om sentimentele au acelaşi rol cu cel al instinctelor la animale. Acestea cu cât sunt mai primitive, cu atât sunt dirijate mai exact de către instinct.

Comportamentul uman este subordonat, în mare măsură, reglementărilor sociale, totuşi, cel puţin în timpul său liber omul acţionează potrivit intereselor, ce corespund orientării sentimentelor sale. în limbajul curent, termenul de sentiment nu este utilizat frecvent: se aminteşte de „interese", „aspiraţii" sau „pasiuni" (pasiunile sunt într-adevăr nişte sentimente foarte intense, dar termenul e folosit şi atunci când e vorba doar de interese mai stabile). De exemplu, nu se vorbeşte de sentimentul dragostei pentru ştiinţă, ci se spune interes ori pasiunea pentru cercetare. Interesele, aspiraţiile, ca şi emoţiile izvorăsc la adult din orientările sentimentelor cristalizate. Apariţia sentimentelor e precedată de formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii. Odată constituite, ele devin permanente virtualităţi, posibilităţi de aspiraţii, atitudini şi emoţii.

Sintetizând numeroase structuri de tendinţe, sentimentele devin puternice forţe dinamizatoare, puternice motive de activitate. Sentimentele sunt transsituaţionale, vizând şi viitorul.

Termenul de sentiment este frecvent alăturat celui de atitudine afectivă. între aceste fenomene există strânse relaţii. Dar, în unele cazuri, se merge până la a subordona sentimentul atitudinii, afirmându-se: „Atitudinea afectivă, odată formată, asigură constanţa sentimentului". Totul e în funcţie de cum sunt definite noţiunile. Unii cercetători caracterizează atitudinea afectivă ca fiind „o predispoziţie subiectivă de a aprecia pozitiv sau negativ o situaţie, persoană ori simplă afirmaţie".

Sentimentele sunt izvorul unor atitudini, ca şi ale multor emoţii. Numai aşa putem înţelege stările de spirit, atitudini, aparent contradictorii.

Sentimentele cunosc diferite grade de intensitate şi de complexitate. Doi tineri pot simţi unul pentru altul o atracţie puternică, dar care să fie pur senzuală. Cunoscîndu-se mai bine, ea poate cristaliza multe atitudini, aspiraţii asemănătoare, devenind un profund sentiment de iubire, foarte durabil, dirijând existenţa lor de-a lungul unei vieţi.

Există o strânsă legătură între sentiment şi procesele cognitive. Ele sunt mult influenţate şi, totodată, influenţează imaginaţia. Dar sunt prezente şi în memorie, percepţie, gândire. Se poate găsi o asemănare între sentimente şi noţiuni. Ambele sunt virtualităţi. Noţiunea constituie o posibilitate de judecăţi, de acţiuni pe plan verbal, iar un sentiment asigură posibilitatea unor variate acţiuni afective, în planul obiectiv.

Oricare proces cognitiv poate deveni, în unele circumstanţe, sursa unei emoţii şi chiar a unui sentiment. De exemplu, descoperirea unei disonanţe cognitive neaşteptate ne poate trezi o emoţie de surpriză, şi, în acelaşi timp, un asemenea fenomen poate fi izvorul unei probleme, menită să canalizeze efortul unui savant ani de zile. Aceasta nu înseamnă să amestecăm terminologia, confundând fenomene mult diferite.

Varietatea sentimentelor este extrem de mare. Avea dreptate Spinoza când scria: „Sunt atâtea feluri de afecte, de câte feluri sunt obiectele, de care suntem afectaţi". Sentimentele sunt structuri complexe de tendinţe. Tendinţele sunt începuturi de mişcări în raport cu acţiunile dorite, care şi ele depind de obiecte, persoane, situaţii şi de relaţiile existente între ele şi noi.

De aceea, clasificarea sentimentelor e foarte dificilă. Se pot face câteva mari diviziuni. Se pot distinge sentimentele inferioare de cele superioare; împărţirea nu se referă la vre-un criteriu moral, ci mai mult la gradul de complexitate.

Sentimentele inferioare sunt considerate cele aflate în relaţie cu trebuinţe de ordin biologic sau strict personal.

Sentimentele superioare sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii colective, benefice din punct de vedere social. Ele pot fi împărţite în trei mari grupe: morale, estetice şi intelectuale.

Sentimentele morale sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, dragostea de om, dragostea de muncă, patriotismul etc.

Sentimentele estetice sunt legate de trăirea frumosului din natură şi artă, de creaţie artistică.

Sentimentele intelectuale constau în aspiraţia de a cunoaşte. în cadrul lor s-ar putea distinge două categorii - aspiraţia de a şti cât mai mult, de a culege cât mai variate informaţii (caracteristică „eruditului") şi aceea de a soluţiona o problemă ştiinţifică, de a descoperi ceva nou (caracterizând pe cercetător).

Sentimentele superioare au un rol esenţial pentru progresul social, ele dinamizează indivizii, favorizează înţelegerea şi colaborarea în muncă, furnizează energia necesară creatorului, atât în ştiinţă, cât şi în artă. Ele au importanţă şi pentru fericirea personală, pentru menţinerea echilibrului psihic. Sentimentele inferioare n-au stabilitatea şi trăinicia celor superioare. Satisfacţiile de ordin alimentar sau erotic sunt de scurtă durată şi se transformă uşor în contrariul lor. Cu confortul omul se obişnuieşte repede. Ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate, deoarece nu putem toţi fi milionari.

Pasiunile. Nu sunt deosebiri mari între pasiuni şi sentimente. E o chestiune mai mult de intensitate, pasiunile fiind înrobitoare, acoperind sau subordonându-se toate preocupările, dominând puternic întreaga viaţă afectivă. Există iubirea-pasiune, avariţia, pasiunea social-politică, pasiunea artistică, ştiinţifică, sportivă etc. Trebuie însă să facem o delimitare între pasiunile pozitive şi cele negative. Primele îmbogăţesc viaţa psihică cel puţin dintr-un domeniu şi permit realizări importante, mai ales când se îmbină armonios şi cu un talent autentic. Dintre acestea fac parte cele menţionate, cu excepţia zgârceniei, care este una negativă. Şi mai dăunătoare sunt aşa-numitele „patimi": beţia, goana continuă după alcool, cu obsesia aerului de cârciumă; apoi dependenţa de drog sau pasiunea jocurilor de noroc, toate au distrus vieţi, familii. Pasiunile negative conduc la o sărăcie accentuată a vieţii psihice, la degradarea morală şi fizică. Deşi similară sentimentelor, în pasiune apare o evidenţă unilateralitate. Chiar omul de ştiinţă, dacă e pasionat, îşi neglijează viaţa de familie, uită de îndatoririle sale sociale, nu e sensibil la suferinţele altora, fiind receptiv numai la ceea ce are o legătură directă cu problemele disciplinei sale. Se instaurează o dominantă afectivă, care poate deforma totul prin prisma ei.

în orice sentiment intervine subiectivitatea, dar nu ajunge la cote mari de denaturare. Unilateralitatea pasiunii favorizează în unele cazuri obţinerea de importante realizări, mai ales dacă ea se sprijină pe un real talent, deşi ea nu e o condiţie indispensabilă.

Cercetarea ştiinţifică solicită o deplină obiectivitate, greu compatibilă cu o abordare pasională.