- Teoria intelectualistă a fost elaborată la începutul secolului trecut şi îi aparţine lui Herbart şi Nahlowski. Ei erau adepţii unei psihologii asociaţioniste, care dădea o mare importanţă reprezentărilor şi asocierii lor. încât aceşti filosofi au explicat emoţiile prin dinamica reprezentărilor. O stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea imaginilor.
De exemplu, când o reprezentare este prinsă între cele, care o stopează, şi altele, care o împing, apare emoţia întristării. Astfel, vestea morţii unui bun prieten îmi aduce imaginea lui în minte, care îmi evocă numeroase amintiri fericite, petreceri tinereşti, glume, discuţii, dar acestea sunt stăvilite de noua reprezentare a trupului său neînsufleţit, imobil şi rece. Ciocnirea lor brutală constituie ceea ce noi resimţim ca fiind o adâncă tristeţe, durere. Acest punct de vedere era totuşi mai puţin naiv decât pare astăzi, deoarece reprezentările erau privite ca fiind legate de anume tendinţe; sau, acestea, constituind începuturi de mişcări, au rol cert în viaţa afectivă.
- Teoria fiziologică-periferică e legată şi ea de două nume: James şi Lange; între ei au fost unele deosebiri, dar W. James, cunoscut filosof, este acela, care a contribuit la răspândirea punctului său de vedere - o viziune paradoxală. Noi raţionăm greşit, spunea el. Considerăm că, văzând un urs în pădure, mă sperii şi atunci devin palid, mi se zbârleşte părul, tremur etc., de fapt, ordinea ar fi inversă: văd ursul, încep să tremur, pălesc etc. şi conştiinţa acestor modificări fiziologice este ceea ce eu numesc frică. Deci percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar conştiinţa acestora constituie ceea ce eu numesc emoţie. Nu fiindcă sunt trist plâng, ci, invers, fiindcă plâng mă simt trist.
Teoria lui James-Lange are meritul că a subliniat importanţa modificărilor fiziologice - mai ales în cazul emoţiilor-şoc, care fusese neglijate de teoriile intelectualiste, încolo sunt multe argumente împotriva punctului lor de vedere. Mai întâi, fiziologii, înregistrând precis diferitele transformări fiziologice produse în emoţii, n-au reuşit să stabilească un profil absolut specific pentru fiecare emoţie, întrucât există manifestări, care apar în două-trei emoţii distincte, apoi chiar aceeaşi emoţie se poate exterioriza în moduri diferite, aproape contrarii.
Apoi, intensitatea unei trăiri afective nu e deloc proporţională cu cea a exteriorizărilor şi a manifestărilor corporale.
- Teoriile fiziologice centrale. Cea mai importantă este acea cunoscută sub numele de teoria lui Cannon-Bard, formulată de primul şi dezvoltată de al doilea. W. Cannon, efectuând numeroase studii experimentale asupra creierului pisicii, a demonstrat rolul important, pe care îl are talamusul, în declanşarea expresiilor emoţionale, cât şi influenţa inhibitoare a cortexului asupra acestei formaţii subcorticale. Ca urmare, el a formulat o teorie după care rolul esenţial în emoţii îl are talamusul (de aceea a fost numită şi teoria talamică a emoţiei).
în concepţia lui W. James, talamusul nu joacă nici un rol, cortexul declanşând reacţiile periferice, iar perceperea lor constituind emoţia. După Cannon-Bard, excitaţiile senzoriale ajung în talamus, care le transmite la cortex: talamusul, dezinhibat de cortex, declanşează modificările musculare şi viscerale, simultan informând şi cortexul. Deci sursa trăirii afective o constituie procesele talamice. Modificările organice apar aproape instantaneu cu trăirea emoţională şi nu ele sunt cauza emoţiei. Emoţia rezultă dintr-o excitare concomitentă a talamusului şi cortexului.
în deceniile următoare (studiile lui Cannon-Bard datând din perioada 1920-1950), neurofiziologii au pus în lumină şi rolul, pe care-1 au în emoţii şi alte formaţii din creier, îndeosebi sistemul limbic. Ca şi Cannon, nu s-a mai negat rolul cortexului, dar atenţia lor a avut în centru formaţiile subcorticale.
- Teorii cognitive (Teoria excitatorie). E vorba de acei psihologi, care au scos în evidenţă rolul important al scoarţei cerebrale. Magda Arnold (în a. 1950) a subliniat rolul evaluării stimulilor, situaţiei. în primul rând, aprecierea se face prin prisma impresiilor de plăcut- neplăcut, dar survine şi memoria, dând un conţinut specific trăirii emoţionale. Cortexul se manifestă şi activ, el dă un impuls, care iniţiază reacţia organismului. Desigur, talamusul rămâne iniţiatorul principalelor expresii emoţionale, însă în urma unei excitaţii specifice recepţionate de la formaţiile superioare. Iar modificările periferice, printr-un feed-back, sunt sesizate de cortex, ceea ce intensifică, de obicei, emoţia. Deci succesiunea fenomenelor ar fi următoarea: stimularea de origine senzorială, percepţia, evaluarea, impulsul către acţiune, expresiile emoţionale (cu modificările vegetative însoţitoare) perceperea acestor reacţii organice şi reevaluarea emoţională.
în experimentul realizat de R. Lazarus, o serie de persoane au fost puse să asiste la un film, în care se înfăţişă un groaznic accident şi o operaţie chirurgicală efectuată pe viu. într-un caz, aceste situaţii erau însoţite de un comentariu subliniind daunele, necazurile, în alt caz comentariul era o descriere obiectivă, ştiinţifică şi, într-un al treilea, proiecţia s-a efectuat fară nici o verbalizare. înregistrări obiective (reflexul electrodermal şi ritmul cardiac) au indicat o emoţie evidentă în prima situaţie - absentă în celelalte două. R. Lazaur a subliniat, în concluzie, rolul hotărâtor al factorului cognitiv.
- Teorii motivaţionale. Deşi existau mai multe formulări în legătură cu reacţiile intime între emoţie şi motivaţie şi cu sferele lor de suprapunere, abia Bindra (1969, 1970) promovează clar, concret, o schemă comună pentru cele două concepte. Atât emoţia, cât şi motivaţia, după el, pot fi studiate şi interpretate din punct de vedere neuropsihologic, într-o singură formulă. Se ajunge astfel, pur şi simplu, la o substituţie a termenilor.
După autor datele problemei pentru un asemenea curs ar fi următoarele: structurile neurale implicate în emoţie nu sunt altele decât acelea, pe care le utilizează acţiunile motivaţionale. Interferenţa dintre cele două fenomene este mare, aşa încât emoţiile devin (pentru unii) factori perturbatori ai comportamentului motivat, iar motivele acţiunilor individului, factori, care contribuie la apariţia şi desfăşurarea răspunsurilor emoţionale. Altfel spus, o emoţie cum e mânia se poate întâlni cu un motiv al acţiunii, cum e foamea, într-un acelaşi comportament, mobilizând aceleaşi structuri neuropsihologice, indiferent că unii denumesc ansamblurile acestor structuri creier „motivaţional", „visceral" sau „emoţional". Conceptual, deci, n-ar exista premise pentru acceptarea a doi termeni nediferenţiabili, ci ar fi vorba de procese de natură motivaţional- emoţională deopotrivă, în care noţiunea de bază ar fi cea de „stare motivaţională centrală" {central motive state - CMS).
Astfel s-a ajuns la o teorie motivaţională a emoţiei. Toate teoriile, care menţionează legătura mai mult sau mai puţin profundă dintre emoţie şi motivaţie, se înscriu în planul surprinderii unei relaţii, care trebuie acceptată cu necesitate.
- Teorii biologice. Ne vom referi în primul rând la teoria lui McDougall (a. 1928), elaborată şi explicată în decursul a două decenii aproape. Concepţia sa despre emoţie, bazată pe factori biologici, în primul rând evolutivi şi genetici, este modelată în conformitate cu experienţa şi comportamentul uman. Teza de bază a lui McDougall este aceea că modalitatea de a trăi subiectiv (ca o conştiinţă a unei atitudini) un eveniment reprezintă diferite sentimente complexe (cum ar fi speranţa, anxietatea etc.), o specie comună cu emoţia, deşi în legătură cu aceasta ar fi mai bine ca să nu fie utilizat termenul generic de „emoţie". Aceste sentimente sunt direct legate de eforturile adaptative ale organismului, de activitatea sa conativă direcţionată către un scop, activitate, care nu este altceva decât o formă de manifestare a instinctului. Diferitelor forme de instinct li se atribuie echivalenţi afectivi. La animale principalele comportamente instinctive includ căutarea hranei (căreia îi corespunde apetitul), lupta pentru obţinerea ei (agresivitatea) şi fuga de pericol (frica).
Conform concepţiei autorului, se poate spune că întinsa gamă a modurilor de trăire subiectivă (sentiment şi emoţie), care sunt un fel de accesorii ale acestor procese (comportamentale) de bază au evoluat şi s-au diversificat în două forme primitive de sentimente: plăcerea şi durerea. La om apare o complexitate mult evoluată datorită dezvoltării structurilor mintale şi deci a capacităţii cognitive, care pot determina dorinţe şi sentimente de-a lungul unei scale perpetue, pe coordonatele plăcerii-neplăcerii.
- Tot ca o teorie de tip biologic este şi acea a lui Plutchik (1962), care, asemenea lui McDougall, leagă afectivul de activitatea conativă a tipurilor comportamentale, în spatele cărora stau factorii instinctivi.
Comportamentele emoţionale sunt la el pattern-uri de răspuns moştenite, la care s-au adăugat modificările de rigoare în decursul evoluţiei. Deoarece, după cum consideră, emoţia este întâlnită pe întreaga scală a evoluţiei animale (primate, vertebrate) reiese că ea nu poate apărea şi nici nu poate fi înţeleasă decât legată de procesele biologice de bază.
Pentru Plutchik definitoriu pentru emoţie este reactivitatea comportamentală, emoţia fiind mai curând recunoscută prin ceea ce face individul decât prin felul, în care trăieşte şi apreciază el, introspectiv, emoţia respectivă.
Diferenţierea tipului de comportament emoţional faţă de alte tipuri de comportament ar rezulta din legătura, pe care aceste comportamente o stabilesc cu procesele biologice adaptative de bază (ex.: comportamentul alimentar, de căutare, adăpostire, sexual etc.).
Modelul structural al emoţiilor, aproximat de Plutchik, este axat pe natura bipolară a emoţiilor primare, în care dimensiunea intensităţii (sau nivelul de activare) reprezintă o scală cu nenumărate trepte.
Esenţialmente biologică, deşi exprimată în termeni comportamentali, teoria lui Plutchik pare de uz limitat, deoarece componentele emoţiei nu sunt analizate, toate, la importanţa lor reală.
- O caracteristică biologică asemănătoare poate fi atribuită şi teoriei lui Pradines (1958) asupra afectelor, privite ca nişte forme elementare senzoriale. Ele nu sunt mai subiective decât senzaţiile, dimpotrivă, sunt nişte circumstanţe obiective, pentru care produc impresii ca urmare a stimulărilor senzoriale sau percepţiei.