Pin It

În dinamica sferei afective, se individualizează trei stări cu implicaţii majore pentru viaţa şi activitatea curentă a persoanei umane. Acestea sunt stresul (componenta sa afectivă), anxietatea şi angoasa.

Noţiunea de stres a fost elaborată de către Hans Selye, în perioada 1936-1950. în accepţiunea sa iniţială, termenul desemna o stare de tensiune, de încordare. Selye i-a dat un conţinut şi un sens nou, exprimând prin el aşa-numitul sindrom general de adaptare (General adaptation sindrom).

La început, acest sindrom avea un conţinut pur fiziologic - cuprinzând doar ansamblul reacţiilor vegetative şi biochimice, pe care organismul, ca tot, le manifestă la acţiunea unui agent stresor (fizic, mecanic, chimic). Ulterior, pe lângă stresul fiziologic, a fost recunoscut şi stresul psihic şi psihosocial.

Caracterul de sindrom de adaptare este dat de faptul că el conţine o gamă variată şi relativ întinsă de reacţii şi că precede orice comportament specific, finalist. După Selye, acest sindrom are o desfăşurare fazică, în dinamica lui evidenţiindu-se următoarele etape sau verigi: a) reacţia de alarmă, care conduce la activarea generală a organismului; b) reacţia de rezistenţă, prin care organismul îşi mobilizează resursele energice pentru a contracara efectele dezorganizatoare ale acţiunii stresorului; c) faza de epuizare, în care se acumulează efecte entropice, ce îndepărtează posibilitatea obţinerii echilibrului.

Cercetările ulterioare au demonstrat că, întrucât sindromul de adaptare se impune ca premisă obligatorie a pregătirii şi incitării răspunsurilor specifice, termenul de stres trebuie asociat cu două tipuri de efecte: pozitive sau adaptative şi, în acest caz, avem de a face cu eustresul, şi dezadaptative, dezorganizatoare, caz, în care avem de a face cu distresul.

Trăirea afectivă, manifestată în forme variate - încordări, tensiuni, disconfort, agitaţie, insatisfacţie, furie etc. - reprezintă principalul indicator subiectiv al stării de stres.

Efectul negativ al unui episod particular de stres, dacă nu a fost rezolvat complet în urma intervenţiei mecanismelor de adaptare de tip eustres, se poate păstra în timp, sporind vulnerabilitatea echilibrului sistemului organismului la acţiunea ulterioară a factorilor stresanţi. Tocmai sub acest aspect stresul dobândeşte o conotaţie negativă, care impune menţinerea lui sub control.

Stresul psihic se delimitează (relativ) de cel fiziologic prin faptul că el se produce pe fondul interacţiunii Eului, a persoanei conştiente de sine şi cu o anumită preţuire de sine, cu evenimentele existenţiale. O nemulţumire de sine, sentimentul unei neîmpliniri, o discrepanţă între aspiraţie şi realizare, o apreciere nedreaptă la adresa competenţei sau activităţii personale, un diferend sau conflict interpersonal, o neînţelegere în familie, pierderea unei fiinţe apropiate etc., toate acestea pot acţiona ca stresori, determinând o anumită bulversare a echilibrului vieţii interioare. Ca şi în cazul stresului fiziologic, dacă acest afect nu este înlăturat prin mecanismele de apărare a Eului, atunci el se perpetuează şi se cumulează în timp, transformându-se în „focar" generator de tulburări neurotice.

Trăirile, ce însoţesc sau se dezvoltă pe fondul stresului psihic, îmbracă forma unei suferinţe existenţiale sau morale (a unei insatisfacţii de sine sau de lume, a unei neplăceri de a trăi, a unei disperări, a unei depresii).

Anxietatea este o stare afectivă generalizată, difuză, caracterizată prin trăiri - de tulburare, de insecuritate şi teamă - pe care subiectul nu le poate explica şi relaţiona obiectual.

Spre deosebire de emoţiile obiectuale, anxietatea nu antrenează, de regulă modificări fiziologice. Diferitele orientări doctrinare îi găsesc origini diferite. Astfel, pentru reprezentaţii teoriei învăţării, anxietatea este rezultatul perpetuării prin condiţionare a reacţiei de teamă, fiind nemijlocit determinată de raportul subunitar dintre reuşite şi eşecuri; dimpotrivă, pentru psihanalişti, ea este un efect al frustrării repetate a pornirilor şi tendinţelor libidoului şi al interdicţiilor impuse de Supraeu; anxietatea este considerată un semnal de alarmă adresat Eului - conştiinţei de sine a personalităţii - singurul în măsură să întreprindă acţiuni de redresare sau să- şi mobilizeze mecanisme specifice de apărare. Persoana anxioasă manifestă întotdeauna reţinere şi teamă în raport cu viitorul, cu activităţile, pe care urmează să le efectueze, sau cu situaţiile, cu care urmează să se confrunte.

Angoasa s-ar putea defini o agravare şi intensificare a anxietăţii, ea caracterizându-se, din punct de vedere psihologic, printr-o nelinişte dusă la extrem, printr-o frică iraţională acutizată. în planul trăirii conştientizabile, ea se concretizează printr-o senzaţie apăsătoare de indispoziţie profundă, legată de presimţirea unui pericol nedefinit, dar iminent, în faţa căruia rămâi total descoperit, dezarmat.

în majoritatea cazurilor, starea respectivă se asociază cu modificări neurovegetative manifestate prin şocurile emoţionale: palpitaţii, transpiraţie, tremurături, înţeţoşarea privirii, hiperpnee, agitaţie motorie etc.

Angoasa bulversează profund echilibrul personalităţii, ducând la o regresie atât în sfera gândirii, cât şi a celei afective. Cauzele, ce provoacă pot fi diferite: un conflict interior, o activitate sexuală nesatisfăcătoare sau o pierdere în dragoste (doliu, respingerea din partea persoanei iubite), un eşec profesional etc.; asemenea cauze determină reactivarea unui vechi sentiment de abandon datorat precedentelor experienţe dureroase (N. Sillamy, 1996).

în unele cazuri, angoasa este generată, nu de situaţia reală, ci de fantasmele, reprezentările imaginare ale unei situaţii conflictuale inconştiente.

Luată în sine, angoasa nu este un fenomen patologic, fiind legată, generic, de condiţia umană, de raportul dintre întăririle pozitive şi cele negative ale manifestărilor de conduită în copilărie ori de raportul dintre dorinţe şi împliniri la vârstele adulte.

La vârsta adultă, când apar momente cruciale de viaţă, şi se impune o nouă adaptare, individul poate intra, temporar, în angoasă. Dacă el se dovedeşte incapabil să-şi creeze condiţii propice de adaptare, sentimentul de insecuritate va continua să persiste, ducând la neuroză sau la psihoză. Angoasa patologică, descrisă de nomenclatura medicală americană (DSM III, 1988) sub termenul de „tulburare, panică", este simptomul clinic cel mai frecvent întâlnit în practica psihiatrică.